Oare deosebirile înseamnă că evangheliile nu sunt istorice? luni, Iun 9 2008

Mulţi şcolari liberali atacă istoricitatea evangheliilor pentru că ei susţin că acestea se contrazic. Ce răspuns putem da unei astfel de acuzaţii?

Întotdeauna când sunt confruntat cu astfel de atacuri din partea celor care nu cred în autoritatea şi inspiraţia Scripturii, înţeleg că trebuie să lupt pe terenul lor. Dacă pentru ei aspectul central este istoricitatea documentelor din Noul Testament, înţeleg că trebuie să fiu pregătit să dovedesc lucrul acesta. Prea mulţi creştini nu răspund la acuzaţiile împotriva Bibliei. Avem tendinţa să ne retragem atunci când cineva atacă istoricitatea Noului Testament. Şi printr-o astfel de acţiune, ceea ce afirmăm de fapt este că ei au dreptate.

Sau ne retragem prin a spune: “Eu cred! Credinţa mea este suficientă. Nu trebuie să vă dau un răspuns rezonabil… decât că eu cred.” Un astfel de răspuns este după părerea mea o afirmare că noi nu ştim. Că totul se rezumă la credinţă şi că dacă sunt contradicţii între evanghelii, nu este treaba noastră, pentru că noi credem. Personal, cred că nu este suficient pentru noi să rezumăm credinţa noastră la un astfel de răspuns.

În schimb, ar fi mai bine să ducem argumentări pentru a susţine istoricitatea evangheliilor. Să arătăm că într-adevăr evangheliile sunt demne de încredere. Sunt istorice şi sunt adevărate! Putem dovedi adevărul lor nu numai prin faptul că noi credem în adevărul lor, ci şi prin faptul că din punct de vedere istoric, sunt demne de încredere.

Sunt anumite cărţi care argumentează foarte bine lucrul acesta. Şi m-aş bucura să recomand acele cărţi dacă cineva este interesat să le citească.

Dar ce facem cu acele pasaje care par să se contrazică?

Acele pasaje care par să fie contradictorii sunt de fapt o argumentare PENTRU şi în favoarea istoricităţii evangheliilor.

Gândiţi-vă la următorul exemplu. Dacă eu împreună cu alte trei persoane suntem martori la o crimă şi ar trebui să descriem evenimentele care s-au desfăşurat în jurul nostru, aţi vedea că descrierile noastre sunt diferite. Poate că unul ar schimba puţin ordinea evenimentelor. Altul ar accentua hainele criminalului. Celălalt ar ţine minte mai bine cuvintele omului atacat. Şi aşa mai departe. Orice ziarist se aşteaptă ca relatarea martorilor să fie în puţină contradicţie. Dacă am fi duşi toţi la poliţia pentru a răspunde la întrebări, şi dacă toate răspunsurile noastre ar fi exact la fel, fără nici o diferenţă, nici o deosebire, atunci poliţiştii ar ajunge la concluzia că noi am vorbit între noi înainte să mergem şi că ceea ce încercăm să descriem de fapt NU este adevărat.

Faptul că sunt deosebiri în evanghelii, dacă privim strict prin aspectul istoric, aceste deosebiri adaugă greutate la istoricitatea lor decât dacă ar fi toate patru la fel.

3 Responses »

 

Contradicții în evangheliile? vineri, Iun 6 2008

Atunci când Augustin scrie despre lucrarea lui Ioan Botezătorul, el recunoaşte că s-ar putea să fie anumite diferenţe în ceea ce a spus Ioan. Concluzia lui Augustin, însă, este că noi ştim adevărul despre ceea ce a fost spus de Ioan Botezătorul, chiar dacă nu ştim cuvintele exacte. Cu alte cuvinte, adevărul evangheliei nu depinde de reproducerea cuvintelor exacte ale lui Ioan (sau ale Domnului Isus în alte circumstanţe). Adevărul evangheliei este văzut prin faptul că vorbele, spusele lor sunt prezentate în esenţa lor. Esenţa a ceea ce au spus este vizibilă în orice evanghelie.

Trebuie să ţinem cont de asemenea de faptul că vorbele Domnului au fost spuse mai întâi în aramaică şi apoi traduse în limba greacă, limba în care este scrisă Noul Testament. Aceasta este părerea lui Augustin şi părerea celor mai mulţi credincioşi conservatori de-a lungul secolelor.

Cum să integrăm în această privinţă credinţa noastră în inspiraţia şi ineranţa Scripturii?

Trebuie să recunoaştem şi să credem că Scriptura este inspirată în totalitate de Dumnezeu. Nu există nici o eroare în ea. Este important pentru noi ca şi creştini să afirmăm şi să luptăm pentru adevărul acesta al Cuvântului.

În acelaşi timp, cu privire la diferenţele dintre evanghelii, nu cred că trebuie să cădem în extrema de a încerca, cu orice preţ, să forţăm o explicaţie atunci când vedem o deosebire. Am citit părerea unui autor care a ajuns la concluzia că Petru s-a lepădat de Domnul de 9 ori! Poate că vă întrebaţi cum a ajuns la o astfel de concluzie. Autorul acela susţine că datorită diferitelor detalii prezentate în cele 4 evanghelii, Petru nu s-a lepădat doar de trei ori, ci de mai multe ori. Eu nu cred lucrul acesta.

Pot să cred că fiecare scriitor a accentuat anumite detalii pe care ceilalţi nu le-au scris – tot cu credinţa că Duhul Sfânt a fost Cel care a supravegheat şi care a inspirat procesul acesta.

Leave a Response »

 

Deosebiri între evangheliile marţi, Iun 3 2008

Asemănările dintre evanghelii sunt multe, însă există totodată şi deosebiri între acestea. Ce putem spune despre acele diferenţe găsite între evanghelii?

Trebuie să recunoaştem că există diferenţe în descrierea evenimentelor din viaţa Domnului Isus. Când spun “diferenţă,” nu vreau să comunic neapărat că sunt “contradicţii.” Sunt diferenţe între evanghelii. De exemplu, Matei şi Luca scriu că Isus a fost născut din fecioară. Marcu şi Ioan nu ne spun acest lucru. Este o deosebire, însă nu este o contradicţie, pentru că Marcu şi Ioan nu neagă faptul că Isus a fost născut din fecioară. Ei au ales, inspiraţi de Duhul Sfânt, să nu scrie despre aspectul acesta. Aşa au fost conduşi de Duhul.

Putem vedea că fiecare scriitor, fie Matei, Marcu, Luca sau Ioan accentuează diferite aspecte şi teme cu privire la viaţa Domnului. Din când în când, cronologia evenimentelor este diferită. În evanghelia după Ioan, de exemplu, actul Domnului Isus din templu este înregistrat la început. În celelalte trei, acest eveniment este descris după intrarea Domnului în Ierusalim. Când ne confruntăm cu o deosebire de genul acesta, avem de ales. Putem să afirmăm că Domnul a curăţit templul de două ori – la începutul lucrării Lui şi la sfârşit. Ori putem să afirmăm că scriitorii evangheliilor nu au înregistrat toate evenimentele în mod cronologic, ci tematic.

Oricare ar fi răspunsul, această discuţie nu este una nouă. De două mii de ani, creştinii recunosc similaritatea şi deosebirea dintre evangheliile găsite în Scriptură.

Prima încercare de tratare serioasă a acestui aspect a fost acea a lui Tatian. El a trăit în secolul al-doilea şi a învăţat sub Iustin Martirul. În jurul anului 150 după Cristos, Tatian a scos ceea ce se numeşte “Diatesseron”, care înseamnă “prin cele 4.” Acest document a fost o armonizare a evangheliilor. Tatian a luat textele din Matei, Marcu, Luca, şi Ioan şi le-a modificat în aşa fel încât să devină o singură evanghelie. O evanghelie care cuprinde toate întâmplările descrise în cele 4. Lucrarea lui Tatian a avut popularitate chiar la început, însă majoritatea credincioşilor au preferat întotdeauna să aibă evangheliile aşa cum au fost scrise de la început – chiar dacă erau cu deosebiri.

O lucrare importantă a fost scrisă de Augustin – în care el pledează şi susţine în favoarea faptului că evangheliile nu conţin contradicţii. Lucrarea lui Augustin este apologetică şi multe din interpretările lui, multe din părerile acestuia cu privire la ceea ce par să fie contradicţii între evanghelii sunt acceptate până în zilele noastre.

Leave a Response »

 

Asemănările între evangheliile joi, Mai 29 2008

Ai dori să ştii mai multe despre evangheliile – Matei, Marcu, Luca şi Ioan – acele cărţi cu care începe Noul Testament? Ce am putea spune despre acestea?

Cred că Dumnezeu a ales ca aceste patru cărţi, care explică istorisirea Domnului nostru Isus Cristos, să fie la începutul Noului Testament. Este important pentru noi ca şi creştini să ne întoarcem mereu la evenimentele descrise în toate patru evangheliile şi să ne aprofundăm în studierea Scripturii.

Atunci când studiem evangheliile, putem observa imediat că există asemănări şi deosebiri între acestea. Care ar fi unele asemănări?

Asemănarea cea mai mare dintre acestea este că toate patru evangheliile descriu viaţa lui Isus din Nazaret. Sunt patru “biografii”, dacă pot să spun aşa. Toate patru Îl descriu ca Cel care a fost trimis în mod unic de către Dumnezeu. Isus este Cel care a făcut multe semne şi minuni. Vedem că El dă o învăţătură etică extraordinară. Îl vedem asociindu-se cu păcătoşii din acea vreme. Toate patru evangheliile ne arată cum Domnul Isus a atras asupra Lui mânia şi nemulţumirea conducătorilor religioşi iudaici din perioada aceea. Vedem cum răstignirea Lui a făcut parte din planul lui Dumnezeu de mai înainte şi toate patru evangheliile descriu evenimentele cu privire la învierea Domnului. Isus este prezentat ca fiind Fiul lui Dumnezeu – Mântuitorul lumii. Acestea sunt asemănările imediat vizibile din punct de vedere al conţinutului acestor cărţi.

Sunt de asemenea multe asemănări cu privire la evenimentele descrise. De exemplu, toate patru evangheliile înregistrează detalii cu privire la Ioan Botezătorul – cel care a venit înaintea lui Isus, cel care a pregătit calea. Toate patru descriu actul Domnului în a curăţa templu. Minunea înmulţirii pâinilor este găsită în toate patru, la fel şi lepădarea lui Petru, intrarea în Ierusalim şi aşa mai departe.

Asemănările sunt multe pentru că avem de a face cu o istorie reală. Evangheliile fac parte din Cuvântul însufleţit de Dumnezeu. Evenimentele care au avut loc în viaţa Domnului Isus nu sunt mituri, poveşti de adormit copiii. Toţi cei patru scriitori ai evangheliilor au înregistrat întâmplări reale din vremea respectivă cu privire la acest om, care era şi Dumnezeu, Isus Cristos.

Când vorbim despre viaţa adevărată a cuiva, oricine ar fi, vedem că sunt anumite evenimente critice, întâmplări importante care ies în evidenţă în biografiile scrise despre persoana aceea. La fel este şi cu Domnul Isus. Vorbim de o persoană reală care a trăit în istorie.

Daca nu ar fi nici o asemănare în două sau trei biografii scrise despre aceeaşi persoană, am ajunge la concluzia că este vorba de diferite persoane.

Leave a Response »

 

Interpretarea pildei vierilor din Matei 21:33-34 vineri, Feb 1 2008

Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, l-a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Îl vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: „Iată moştenitorul. Veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.” Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? Ei I-au răspuns. „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri? De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea, iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.”

Domnul Isus a rostit această pildă în săptămâna morţii Lui şi cu siguranţă este mai alegorică decât cele mai multe din pildele Lui. Spre deosebire de multe pilde spuse de Isus şi pe care ascultătorii Săi le-au priceput mai greu, pilda despre vieri a fost înţeleasă foarte bine.

De multe ori, Domnul Isus a spus pilde care se bazau pe naraţiuni vetero-testamentale. Pilda oii rătăcite (Luca 15:3-7) se bazează pe texte profetice (Ieremia şi Ezechiel), iar pilda fiului risipitor are asemănări izbitoare cu întâmplări din viaţa lui Iacov din Geneza. În cazul pildei vierilor, Domnul Isus se foloseşte de cântecul despre via Domnului descris în Isaia 5. Poezia lui Isaia a fost binecunoscută de oamenii din vremea Domnului Isus.

Pilda începe cu o descriere a grijei stăpânului similară cu Isaia 5. În pilda Domnului Isus însă, via este dată în mâna vierilor, a celor responsabili pentru îngrijirea viei. Vierii îi reprezintă pe conducătorii religioşi ai poporului Israel. Mesagerii pe care stăpânul îi trimite la vie îi reprezintă pe profeţii şi oamenii duhovniceşti care au chemat poporul Israel la pocăinţă în trecut. Ascultătorii Domnului şi-au format deja o imagine clară a situaţie: Dumnezeu îşi cheamă poporul la pocăinţă, însă oamenii Îl ignoră şi îi tratează greşit pe cei trimişi de El.

Sfârşitul pildei este chiar mai uşor de înţeles. Fiul stăpânului vine să viziteze via şi vierii îl scot afară şi Îl omoară. Fiul stăpânului îl reprezintă pe Isus Însuşi, Cel care vizitează poporul Israel, intrând în Ierusalim pe un măgar, Cel care va fi dus în afara cetăţii şi omorât de conducătorii religioşi câteva zile mai târziu.

Această pildă nu are un final fericit. Printr-o revizuire subversivă a cântecului viei din Isaia 5, Domnul Isus vorbeşte despre istoria profeţilor din Israel, proroceşte Însăşi moartea Sa şi prevesteşte judecata care va cădea asupra Ierusalimului în anul 70.

În urma înţelegerii istorice a acestei pilde, se pot evidenţia câteva aplicaţii pentru biserica de azi. Dumnezeu ne-a încredinţat „via Lui.” Astfel, suntem ispravnicii împărăţiei lui Dumnezeu, cei chemaţi să răspândim mesajul Evangheliei în toată lumea. Această pildă ne provoacă să analizăm roadele pe care le aducem. Cum reacţionăm atunci când cei care propovăduiesc Evanghelia ne cheamă la pocăinţă? Care sunt roade aduse în via Domnului?

Pilda vierilor este mai înrădăcinată în istorie decât multe pilde ale Domnului şi este aplicabilă în mare parte unei perioade specifice din trecut. De asemenea, această pildă are un număr mai mare de trăsături alegorice decât pildele obişnuite ale Domnului. Totuşi, pilda oferă principii puternice şi provocatoare bisericii de azi.

Leave a Response »

 

Modul de interpretare al pildelor joi, Ian 31 2008

Cu două mii de ani mai târziu ne apropiem de pildele lui Isus, căutând să le înţelegem, să învăţăm din ele şi să le aplicăm într-o lume total diferită de cea în care au fost rostite. Pentru a îndeplini eficient aceste lucruri, trebuie să păstrăm povestirile lui Isus înrădăcinate în istorie. Fără o înţelegere clară a situaţiei istorice în care au fost spuse pildele, cu siguranţă nu vom putea pricepe corect tema principală a mesajului lui Isus, chiar dacă reuşim să culegem câteva adevăruri teologice izolate.

Orice încercare de a înţelege pildele lui Isus trebuie să fie înrădăcinate în istorie. Înainte de a ne aştepta ca pildele să ne vorbească astăzi în secolul al XXI-lea, trebuie să înţelegem impactul acestora în cultura primului secol în care au fost rostite.

De asemenea trebuie să evităm greşeala de a limita pildele la o singură aplicaţie. Deşi putem aprecia eforturile teologilor scolastici care, încercând să evite alegorizarea extremă sau o filozofie interpretativă de tipul „tot ce zboară se mănâncă”, au insistat asupra faptului că pildele pot avea doar un singur nivel aplicativ, deci nu ar trebui să limităm scopul aplicării parabolice.

O citire adecvată a pildelor lui Isus va fi deschisă faţă de mai multe niveluri aplicative, înţelegând că ceea ce Isus învaţă la un nivel (de exemplu, cel social) poate avea implicaţii şi la alte niveluri (naţionale sau invididuale). Desigur, intenţia autorului este şi trebuie să rămână ghidul speculativ în aplicarea pildelor. Acesta este motivul pentru care pildele trebuie de asemenea studiate în contextul mesajului şi amplei lucrări a lui Isus.

Isus a căutat să exprime cel mai eficient acest mesaj prin repovestirea oarecum intenţionat subversivă a binecunoscutelor naraţiuni vetero-testamentale. Nu toate pildele lui Isus urmează acest tipar, însă multe dintre povestirile lui se bazează clar pe o înţelegere profundă a textelor din Vechiul Testament.

2 Responses »

 

Rolul pildelor in lucrarea Domnului Isus miercuri, Ian 30 2008

Povestirile spuse de Isus Cristos au comunicat adevăruri cu privire la natura lui Dumnezeu şi valorile Împărăţiei Sale. Pildele Lui ilustrează într-un mod măreţ cum trebuie trăită viaţa conform principiilor Împărăţiei lui Dumnezeu. Pe scurt, pildele, dintre care multe au fost versiuni revizuite ale povestirilor existente, au avut ca scop trăirea conform acestora. Pildele sunt mai mult decât povestiri înţelepte despre viaţă, aşa cum este ea. Ele au fost rostite pentru a-i determina pe oameni să trăiască aşa cum ar trebui, conform poruncilor Creatorului.

Pildele lui Isus nu sunt povestiri pământeşti ce au semnificaţii cereşti; ele sunt adevăruri cereşti cu aplicaţii pământeşti.

Pildele au anunţat că soseşte mult aşteptatul moment din istoria poporului Israel. Asemenea pieselor de teatru care urmează a fi puse în scenă de actori, pildele au fost în egală măsură unul dintre elementele fundamentale ale venirii împărăţiei lui Dumnezeu, cât şi vestitorii acestei noi etape din existenţa omenirii.

One Response »

 

Istoricul Interpretarii Pildelor marţi, Ian 29 2008

Chiar din secolul al doilea, părinţii bisericii au început să trateze pildele ca fiind alegorii elaborate ce ascund semnificaţii spirituale. Fiecare personaj şi obiect din poveste a fost văzut ca având o însemnătate spirituală care are o semnificaţie ascunsă. Cu toate că s-ar putea ca pildele sau aibă anumite caracteristici alegorice (aşa după cum se va observa mai jos), părinţii bisericii au păşit dincolo de limitele exegetice şi au început să extindă numărul de corespondenţe din fiecare povestire. Metoda alegorică a predominat interpretarea parabolică timp de mai mult de 1500 de ani. Reformatorii au reacţionat împotriva multor corespondente extreme, însă şi aceştia au continuat să trateze pildele ca alegorii.

În anul 1886, cartea publicată de Adolph Jülicher, Die Gleichnisreden Jesu, a transformat studiul pildelor lui Isus. Jülicher a insistat asupra faptului că pildele originale ale lui Isus au avut o singură învăţătură majoră, iar trăsăturile alegorice prezente în evanghelii au fost adăugate ulterior. Prin curăţirea „mlădiţelor alegorice,” Jülicher a crezut că se poate recupera ideea principală a povestirilor originale ale lui Isus. Cu toate că astăzi activitatea lui Jülicher este considerată depăşită, pătrunderea în universul paradigmei alegorice a netezit calea noii generaţii de exegeţi dornici să recupereze semnificaţia pildelor lui Isus în contextul lor original.

Urmaşii lui Jülicher au reacţionat împotriva oricărui fel de trăsătură alegorică din pildele lui Isus. Exegeţii care au rupt lanţurile alegorizării din trecut au fost din nou încătuşaţi, pe de o parte de refuzul lui Jülicher de a accepta orice trăsătură alegorică, iar pe de altă parte de insistenţa lui strictă asupra faptului că o pildă poate avea doar o singură învăţătură majoră. Această nemulţumire i-a determinat pe scolastici să respingă ideea restrictivă a lui Jülicher conform căreia pildele au o singură învăţătură majoră, iar astăzi mulţi dintre aceştia recunosc că pildele lui Isus conţin într-adevăr „semne alegorice,” sau simboluri fără de care pilda nu ar avea sens pentru ascultător.

Craig Blomberg a revizuit recent interpretarea alegorică şi totodată a promovat versiunea „controlată” a acestei metode adesea abuzată de către părinţii bisericeşti. Astfel, Blomberg crede că fiecare pildă conţine o învăţătură simbolică care corespunde cu fiecare personaj din pildă. Deşi pendulul pare a se înclina spre o formă moderată a interpretării alegorice, scolasticii moderni sunt hotărâţi să evite alegorizarea excesivă care s-a făcut în trecut. Blomberg susţine că „recunoaşterea faptului că pilda este alegorică, până la ideea că fiecare personaj ‘secular’ reprezintă partenerul ‘spiritual’, nu înseamnă că trebuie alegorizate detaliile suplimentare.”

Leave a Response »

 

Pildele Domnului luni, Ian 28 2008

Oamenii sunt fascinaţi de povestiri chiar din momentul în care pot silabisi şi înţeleg ceea ce spun ceilalţi. Începând din grădiniţă, cu toţii trăim pentru povestiri. Ceva adânc în sufletul uman este înfomentat după naraţiunile şi adevărurile pe care acestea le exprimă.

Povestirile însă nu au ca scop numai relaxarea şi distrarea noastră în timpul liber; trăim nu doar pentru povestiri, ci şi din acestea. Cele trei religii monoteiste majore ale lumii se concentrează asupra unei povestiri, într-o mare naraţiune în care este de aşteptat ca omul să participe. Prin Cuvântul Său, Dumnezeu a ales să le spună copiilor Săi Povestirea, nu o poveste de adormit copiii, ci Povestea cu care ne trezim dimineaţa şi care ne explică de ce existăm. Povestea lui Dumnezeu ne spune cine suntem, de unde a venit răul în lume, ceea ce a făcut Dumnezeu pentru a ne răscumpăra şi pentru a-I restaura creaţia căzută şi totodată ceea ce oferă viitorul poporului Său.

Trăim pentru povestiri deoarece trăim din povestiri. Astfel, nu este deloc surprinzător faptul că Fiul lui Dumnezeu, Isus din Nazaret a anunţat prin povestiri venirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

În următoarele zile, aș dori sa abordez pe scurt istoria interpretării pildelor de a lungul secolelor. Apoi, voi scrie despre rolul pe care l-au avut pildele în lucrarea Domnului Isus şi modul în care acestea ar trebui să fie interpretate. În final, modul acesta de interpretare se va aplica pildei vierilor descrisă în Matei 21.

Leave a Response »

 

Nașterea Domnului: Amenințare? marţi, Nov 27 2007

Când ne gândim la sărbătoarea Crăciunului, de multe ori avem tendinţa să ne gândim la acele aspecte frumoase care ne încălzesc inimile.

Pruncul sfânt în iesle.

Fecioara Maria îmbrăţişându-L cu dragoste.

Păstorii care îşi lasă oile şi urmează îndemnul îngerilor de a merge să se închine Pruncului găsit în grajd.

Frumuseţea şi liniştea acelui moment sfânt în care Dumnezeu Însuşi a intrat în lumea noastră ca un copil.

Însă există o altă latură a evenimentelor Crăciunului.

Partea periculoasă.

Aspectul înfricoşător.

De fapt, putem vedea că lumea în care S-a născut Isus nu a fost plină de pace. În vremea aceea, au fost lupte între romani şi evrei. Împăratul Irod care a fost împăratul evreilor, era mai degrabă păpuşa conducătorilor romani de atunci. A fost un om extrem de violent.

Evenimentele primului Crăciun s-au desfăşurat într-o perioadă nesigură din istorie. În Matei 2, putem vedea că există două răspunsuri faţă de naşterea Domnului Isus.

Aceste răspunsuri sunt valabile până azi. În zilele noastre, dacă vorbim de Dumnezeu, aproape nimeni nu are problemă cu noi. Dacă vorbim de Moş Crăciun şi de cadourile lui, oamenii nu vor fi ofensaţi. Dacă vorbim de evreii şi de sărbătoarea lor în acest timp al anului, sărbătoarea Chanukah, oamenii ne vor complimenta pentru modul în care suntem deschişi faţă de alte religii.

Când vorbim însă de Domnul Isus, mai ales când vorbim de El ca fiind într-adevăr Domnul şi Mântuitorul nostru, oamenii nu suportă. Parcă există un zid între noi şi ei. Parcă oamenii se simt ofensaţi sau ameninţaţi când este vorba de Isus Cristos.

Matei 2 ne arată că această atitudine îi caracterizează şi pe oamenii de acum 2000 de ani. Când ne uităm la relatarea biblică a naşterii Domnului Isus, vedem că această veste a naşterii aduce 2 mari reacţii, 2 mari răspunsuri din partea oamenilor.

Ori este o ameninţare, un motiv pentru care să-ţi fie frică, să te simţi incomod.

Ori este un motiv de adorare, un lucru care te face să îngenunchezi înaintea ieslei din Betleem şi să te închini cu tot ce eşti şi cu tot ce ai.

Naşterea Domnului Isus: Ameninţare? Sau motiv de adorare?

written by Trevin Wax  © 2007 Kingdom People blog

One Response »

 

Harul lui Dumnezeu în prezent marţi, Aug 21 2007

Să ne gândim astăzi la harul lui Dumnezeu vizibil în prezent. După ce Pavel scrie despre rolul Dumnezeului Tată în actul mântuirii, El ne aminteşte de Domnul Isus în Efeseni 1:7 În Cristos avem răscumpărare, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său. Harul lui Dumnezeu este valabil şi în prezent prin faptul că noi suntem răscumpăraţi prin jertfa lui Cristos.

Răscumpărarea a fost parte din planul lui Dumnezeu. Înainte ca să existe această lume, Dumnezeu Tatăl ne-a ales ca să fim mântuiţi, ştiind că va fi o nevoie de răscumpărare. În sfinţenia Sa, Dumnezeu nu poate să ignore păcatul. Nu poate accepta păcatul. De aceea, El Şi-a trimis pe Singurul Său Fiu ca să moară în locul nostru. Prin moartea Lui, suntem răscumpăraţi.

De multe ori, avem tendinţa să mergem la o extremă cu privire la Dumnezeu. Ori accentuăm dreptatea lui Dumnezeu şi Îl vedem pe El ca un judecător; ori accentuăm dragostea lui Dumnezeu şi Îl vedem pe El ca un prieten apropiat. Pentru noi, Dumnezeu este amândoi! Este şi Judecătorul Sfânt care nu poate privi păcatul! Este şi Dumnezeul nostru care ne-a iubit atât de mult că a murit pentru noi. Nu este bine să accentuăm judecata lui Dumnezeu fără să ne amintim de dragostea Lui. Nici nu este bine să vorbim numai de dragostea lui Dumnezeu fără să ne gândim la dreptatea şi sfinţenia Lui. El este Regele nostru şi în acelaşi timp este şi Tatăl nostru! De aceea, suntem răscumpăraţi prin jertfa lui Cristos.

De asemenea, suntem şi iertaţi datorită sângelui Său. Pavel ne aminteşte că avem iertarea prin sângele lui Cristos. Evrei 9:22 spune că: Fără vărsare de sânge nu este iertare! Noi nu suntem iertaţi datorită dragostei noastre faţă de Dumnezeu, nu datorită bunătăţii noastre faţă de alţi oameni, nici datorită pocăinţei noastre sincere. Suntem iertaţi prin sângele lui Cristos! Vărsarea sângelui Domnului Isus este singura cale pentru primirea iertării!

Harul lui Dumnezeu este valabil şi în prezent. Suntem răscumpăraţi prin jertfa lui Cristos. Suntem iertaţi prin sângele lui Cristos. Nu există iertare fără vărsare de sânge! Acest har, prin jertfa lui Cristos, stă la dispoziţia fiecărei persoane care vine la El prin credinţă.

Care ar trebui să fie răspunsul nostru faţă de acest har vizibil în trecut? Dacă Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să ne răscumpere, trebuie să fim gata să-i iertăm pe ceilalţi oameni din jurul nostru. Chiar dacă oamenii au greşit mult faţă de noi, Dumnezeu se aşteaptă ca să-i iertăm după cum El ne-a iertat pe noi. Să ne ajute Dumnezeu să-i experimentăm harul în prezent!

2 Responses »

 

Harul lui Dumnezeu din trecut luni, Iul 16 2007

În Efeseni 1, Pavel vorbeşte despre binecuvântările spirituale pe care le-a primit, spunând: Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti în Cristos. Noi avem responsabilitatea de a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru că El ne-a binecuvântat pe noi cu tot felul de binecuvântări. Dumnezeu aşteaptă să primească slava şi lauda noastră pentru că El este Cel care ne-a binecuvântat.

Apoi, Pavel scrie: În El (Cristos), Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui.

Ca să înţelegem harul vizibil în trecut, trebuie să ne dăm seama că noi, cei care suntem mântuiţi, am fost aleşi de Dumnezeu Tatăl înainte ca să existe lumea aceasta. Harul lui Dumnezeu este vizibil în trecut pentru că noi, înainte ca să existe această lume, am fost aleşi de El! Înainte ca noi să facem un bine sau un rău, înainte ca să fie păcatul, înainte ca să existe conceptul de timp, Dumnezeu ne-a ales.

Mulţi oameni au o problemă cu acest verset, spunând că nu se poate ca Dumnezeu să fi ales oameni să fie mântuiţi înainte ca ei să creadă. Unii cred că lucrul acesta înseamnă că noi nu avem nici o alegere, că suntem forţaţi să acceptăm mântuirea. Alţii spun că acest verset înseamnă că toţi oameni sunt predestinaţi şi că numai o parte sunt predestinaţi să meargă în cer, pe când alţii merg în iad.

N-aş vrea să intru în toate detaliile teologice cu privire la aceste păreri. Biblia vorbeşte atât despre predestinare, cât şi despre libera alegere a omului şi eu cred că amândouă sunt importante pentru înţelegerea mântuirii. Însă nu putem să negăm faptul că Dumnezeu ne-a ales ca să fim mântuiţi. Domnul Isus le-a spus ucenicilor: “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci eu v-am ales pe voi!” şi de asemenea, “Mulţi sunt chemaţi, însă puţini sunt aleşi.” Harul lui Dumnezeu în trecut este vizibil atunci când ne dăm seama că Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii.

Spurgeon foloseşte o ilustraţie foarte bună pentru a explica acest concept dificil de predestinare şi alegere liberă. El spune că pe porţile cerului scrie foarte mare: “ORICINE VOIEŞTE POATE SĂ VINĂ”. Însă după ce intrăm în cer şi porţile se închid, vom vedea semnul mare pe interiorul acestora: “ALEŞI ÎNAINTE DE ÎNTEMEIEREA LUMII.”

Un pericol care poate să se nască atunci când înţelegem că noi am fost aleşi fără să facem un bine sau un rău este să credem că acţiunile noastre pe pământ n-au nici o semnificaţie. Nu contează dacă păcătuim sau dacă trăim o viaţă curată pentru că tot suntem aleşi.

Pavel, ştiind că poate să existe această concepţie greşită, le aminteşte efesenilor pentru ce au fost aleşi: ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui. Dumnezeu ne-a ales ca să trăim o viaţă de sfinţenie. La fel cum El a ales poporul Israel ca să fie sfânt, pus de o parte pentru scopurile Lui, aşa trebuie să fim şi noi. Suntem aleşi pentru sfinţenia care este găsită numai în El, prin puterea Duhului Sfânt.

Harul lui Dumnezeu din trecut este vizibil atunci când vedem că suntem aleşi de Dumnezeu Tatăl. Este vizibil şi atunci când ne dăm seama că suntem înfiaţi de Dumnezeu Tatăl. Pavel ne spune că Dumnezeu ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos – nu datorită faptelor noastre bune sau a neprihănirii noastre, ci după buna plăcere a voii Sale.

În toate ţările lumii sunt mulţi oameni care nu pot avea copii şi aceste cupluri doresc din toată inima să aibă un copil al lor. Mulţi dintre ei, inclusiv şi un profesor pe care l-am avut la Emanuel, Rick Iglesias, a venit în România ca să înfieze un bebeluş şi să-l crească în aşa fel încât acel bebeluş să fie al lor.

Ştiţi care este imaginea frumoasă când ne gândim la adopţie şi la înfiere? Copiii înfiaţi nu au nici un rol în alegerea aceasta. Copilul lui Rick Iglesias nu a cerut ca să fie înfiat de el. Au fost mulţi copii orfani în România, însă Rick a ales unul – şi acel copil a primit harul de a fi înfiat. N-a fost prin meritul lui. Nu a lucrat ca să fie înfiat.

La fel suntem şi noi. Dumnezeu Şi-a revărsat harul peste noi, pe când eram păcătoşi. Prin jertfa lui Cristos, El ne-a înfiat. Suntem copiii Dumnezeului Tată – nu datorită deciziei noastre, nu datorită meritului nostru, ci pentru că aşa a rânduit Dumnezeu “după buna plăcere a voii Sale.” Slavă Lui! Acesta este harul. Noi primim ceea ce NU merităm. Acest har este văzut în trecut prin faptul că suntem aleşi de Dumnezeu Tatăl şi înfiaţi de Dumnezeu Tatăl.

Care trebuie să fie răspunsul nostru faţă de acest har vizibil în trecut? Vedem ceea ce avem de făcut la începutul pasajului. Pavel spune clar: “Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl!” Noi avem responsabilitatea de a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru că El ne-a dat binecuvântarea Lui ca un cadou – fără merit, fără să câştigăm acel cadou. Îl binecuvântăm pe Dumnezeu cu gura noastră, cu viaţa noastră, cu faptele noastre bune. Îi arătăm faptul că suntem mulţumitori pentru ceea ce ne-a dat.

Aceste lucruri sunt predicate de multe ori de la amvon. Ne aşteptăm să auzim vorbindu-se despre viaţa sfântă pe care trebuie s-o trăim. Însă cred că Dumnezeu se aşteaptă să facem încă un lucru important. Să-i iubim pe cei care nu merită să fie iubiţi. Să-i iubim pe cei care ne-au rănit în trecut. Să-i iubim pe cei care au furat de la noi. Să-i iubim pe cei care ne-au vorbit de rău.

Dumnezeu ne-a arătat harul Lui măreţ fără să avem vreun merit. La fel trebuie să facem cu ceilalţi oameni, oricât de greu ne este! Îl binecuvântăm pe Dumnezeu cel mai mult atunci când Îi arătăm harul faţă de alţi oameni.

4 Responses »

 

Ce este harul? sâmbătă, Iun 30 2007

Termenul “harul” poate fi considerat unul dintre cei mai neglijaţi termeni teologici pe care îi găsim în Scriptură. Astăzi, mulţi oameni din bisericile noastre nu înţeleg ceea ce înseamnă “harul lui Dumnezeu”. În America, un păstor le-a cerut membrilor bisericii lui să definească acest concept biblic şi el a rămas surprins la răspunsurile pe care le-a primit. Unul a spus că harul este la fel ca şi sfinţenia. Altul a spus că harul înseamnă mila lui Dumnezeu. O soră a spus că “harul este ceea ce facem când ne rugăm înainte de masă.

Mulţi oameni nu înţeleg ce înseamnă cuvântul “har”, însă trebuie să vă spun că nu există un alt concept teologic mai important pentru înţelegerea adevărată a mântuirii noastre. C.S. Lewis, un scriitor creştin renumit, a spus că “harul este ceea ce ne deosebeşte pe noi, creştinii de celelalte religii ale lumii. Sunt alte religii care vorbesc de un lider născut din fecioară, sau despre un lider omorât pentru credinţa lui. Alte religii vorbesc despre o viaţă sfântă, închinată Domnului, însă creştinismul este singura religie care are conceptul de har.”

Pavel îşi începe scrisoarea către biserica din Efes prin a trata “harul lui Dumnezeu” – harul manifestat în trecut, manifestat în prezent şi manifestat în viitor. El şi-a început epistola cu explicarea Evangheliei harului deoarece ştia că acest har este baza mântuirii şi credinţei efesenilor.

Ce este harul? Aş vrea să vă dau o definiţie simplă dar puternică şi voi face lucrul acesta folosind comparaţia între doi termeni teologici. Mila se manifestă atunci când nu primim ceea ce merităm. De exemplu, Dumnezeu nu te pedepseşte deşi tu cu siguranţă meriţi pedeapsă. Aceasta este milă – când nu primeşti ceea ce meriţi. Harul se manifestă atunci când primim ceea ce nu merităm. Nu numai că Dumnezeu nu te pedepseşte, dar îţi şi dă mântuire şi viaţă veşnică, deşi tu cu siguranţă nu meriţi acest dar. Acesta este harul – când primeşti ceea ce NU meriţi.

Haideţi să ne gândim la o situaţie în care un om mai în vârstă, fără familie, vine acasă după o perioadă de timp şi îşi găseşte casa tâlhărită şi toate comorile lui de pe acest pământ furate. Oamenii din sat sunt nervoşi şi supăraţi pentru că s-a întâmplat un astfel de lucru. Până la urmă, poliţiştii găsesc omul care a făcut acea tâlhărie şi îl duc direct la bătrân acasă. Spre surprinderea tuturor, omul mai în vârstă spune că nu vrea să-l dea pe hoţ în judecată. Pur şi simplu, îl iartă şi îi spune să meargă ca un om liber dar să nu mai facă aşa ceva la nimeni. Bătrânul a avut MILĂ faţă de hoţ. Tâlharul nu a primit pedeapsa pe care a meritat-o.

Peste două săptămâni, omul acela în vârstă moare şi când oamenii din sat găsesc testamentul pe care l-a lăsat, ei află că el şi-a lăsat moştenirea hoţului. Tot ceea ce avea, el i-a dat omului care mai înainte a furat de la el. Acesta este HARUL! Hoţul a primit ceva în plus, ceea ce a nu meritat!

Harul lui Dumnezeu nu este limitat de voinţa omului, nu este limitat de faptele noastre. Putem să vedem harul lui Dumnezeu lucrând în trecut, în prezent şi în viitor. În continuare, aş vrea să ne uităm la acest pasaj din Scriptură, în care Pavel le scrie efesenilor care este baza credinţei noastre. Mântuirea prin har.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

2 Responses »

 

Dmitri Karamazov duminică, Iun 3 2007

Una dintre cele mai apreciate şi renumite lucrări ale lui Dostoyevsky este romanul “Fraţii Karamazov”. În această carte, autorul conturează fiecare personaj în diversitatea relaţiilor, precum şi în conflictele familiale şi frământările lăuntrice cu care acestea se confruntă. Unul dintre acestea este Dmitri Karamazov.

Dmitri Karamazov este fiul cel mai mare al lui Fyodor, singurul fiu pe care acesta l-a avut din prima căsătorie. Dmitri are doi fraţi vitregi mai mici: Ivan şi Alioşa. Urmând exemplul tatălui său, Dmitri este cuprins de pofte şi ispite şi totodată, acţionează de cele mai multe ori ca şi Fyodor. Unul dintre cele mai negative personaje găsite în literatura universală este Fyodor Karamazov: egoist, senzual şi mincionos. Dmitri moşteneşte tendinţele senzuale ale tatălui şi caracteristicile impulsive ale mamei. El îşi cheltuieşte banii cu Gruşenka, chiar dacă ea este logodită cu o altă persoană. Dmitri este nepăsător faţă de logodnica pe care o are şi el (Katerina) dar este mânios pe tatăl său deoarece şi Fyodor vrea să o aibă pe Gruşenka.

Dmitri moşteneşte egoismul şi viclenia tatălui său şi astfel ajunge un hoţ, risipitor de bani şi se afă la un pas de a ucide. Dualitatea familiei Karamazov este foarte evidentă în caracterul şi personalitatea lui Dmitri. La suprafaţă, cititorul ar crede că el se aseamănă cel mai mult cu tatăl său deoarece modul său de viaţă este aproape identic cu cel în care a trăit acesta. Singura deosebire dintre cele două personaje este faptul că Dmitri conştientizează răul pe care îl face într-o măsură mai mare decât tatăl său.

În ochii cititorului, atât Fyodor cât şi Dmitri par a crede că scopul vieţii este satisfacerea poftelor senzuale. Deşi Dmitri pare să fie “copia” cea mai bună a tatălui său, Ivan ar putea fi considerat cel mai asemănător cu răutatea lui Fyodor. Ivan are însă sprijinul intelectului pentru păcatele lui.

Dmitri îşi dă seama de faptul că în om există ceva mai spiritual, nu numai trupul pământesc şi acest “ceva” urmăreşte personajul pe parcursul cărţii. În roman, punctul culminant al acestui personaj este visul în care Dmitri vede un bebeluş în suferinţă. Bebeluşul acesta îl reprezintă pe Cristos. Dmitri este impulsiv şi romantic, lucruri pe care le-a moştenit de la mama sa. Această impulsivitate moştenită de Dmitri este văzută cel mai clar în mod în care el acceptă mesajul bebeluşului. Visul îl ajută pe Dmitri să înţeleagă că o singură persoană este responsabilă pentru păcatele tuturor. Fără ezitare şi cu entuziasm, el înţelege că trebuie să sufere ca să primească mântuirea.

Având în vedere importanţa acestui vis cât şi a iubirii, Dmitri are două dorinţe care îl frământă: dorinţa de a trăi o viaţă răzvrătită din punct de vedere moral (exprimată de pasiunea pentru Gruşenka) şi dorinţa lui de a primi mântuirea prin suferinţă.

Fiecare fiu al familiei Karamazov este preocupat de căutarea lui Dumnezeu. Deşi Fyodor neagă existenţa lui Dumnezeu, atunci când îl aude pe Smerdiakov cum vorbeşte despre credinţă, este intrigat. Ivan doreşte să creadă în Dumnezeu. Intelectul său însă, îl determină să nu accepte credinţa în Dumnezeu: suferinţa nedreaptă care există în lume este inexplicabilă. Alioşa este cel mai realist dintre fraţii Karamazov şi el devine călugăr.

Dmitri nu vrea să fie condus de poftele lui şi astfel, el încearcă să le stăpânească. El nu poate depăşi aceste ispite de unul singur şi conştientizează faptul că visul cu bebeluşul îi arată cum poată să le stăpânească şi să facă faţă situaţiilor.

Chiar dacă este nevinovat, Dmitri se hotărăşte să accepte sentinţa pentru uciderea tatălui. El primeşte această sentinţă şi o consideră ca fiind pedepsirea păcatelor lui din trecut.
Smerdiakov este cel care l-a ucis pe Fyodor, însă ceilalţi trei fraţi sunt şi ei într-o oarecare măsură vinovaţi. Fyodor, ca şi tată, este vinovat pentru că senzualitatea şi păcatele lui dau naştere la ură şi respingere din partea fiilor săi. Dmitri şi Ivan îşi urăsc tatăl pentru că ei simt că au moştenit instinctele depravate ale lui Fyodor. Pe plan psihologic, Dmitri este vinovat de moartea tatălui datorită faptului că l-a urât aşa de mult încât l-a ameninţat cu moartea de mai multe ori. Chiar dacă Dmitri nu a fost cel care l-a ucis în mod fizic, în inima şi mintea lui, l-a vrut mort. Ivan este vinovat pentru că el a încurajat conflictul dintre Fyodor şi Dmitri cu speranţa că acele “două animale” se vor mânca una pe alta. Alioşa este vinovat într-o oarecare măsură, pentru că el înţelege conflictele din familia lui, dar ignoră sfaturile Tatălui Zosima cu privire la rezolvarea situaţiei. El nu poate să îl ajute pe Dmitri să nu îl mai urască pe tatăl lor. Acest lucru se întâmplă deoarece el este mult prea preocupat de nedreptatea lui Dumnezeu în a-l lăsa pe Tatăl Zosima să se descompună aşa de repede după moarte.

3 Responses »

 

Influenţe socio-religioase asupra convertirii marţi, Mai 29 2007

 Există o serie de factori sociologici şi religioşi care influenţează omul în vederea schimbării credinţei lui. Din punct de vedere biblic, afirmăm că atunci când o persoană se converteşte la creştinismul (fie din păgânism, islam sau din alte religii) Duhul Sfânt este la lucru în viaţa acestuia. Convertirea persoanei nu poate fi explicată numai în termeni sociologici, asemeni unui animal care este condus de instinctele ce se nasc datorită mediului în care trăieşte. Duhul Sfânt este Cel care îl convinge pe om de păcatul lui şi proclamarea Cuvântului este mijlocul prin care fiinţa umană îşi recunoaşte starea. Totuşi, recunoaştem că există anumiţi factori religioşi şi sociologici care pot influenţa o astfel de convertire. Această lucrare va încerca să răspundă pe scurt la întrebarea care se referă la convertirea ortodocşilor la evanghelicii din Europa de est şi convertirea evanghelicilor la ortodocşi din vestul Europei.

 În Europa de est, credinţa ortodoxă domină creştinismul, iar în România, biserica şi statul împărtăşesc o relaţie strânsă. Oamenii „se nasc” ortodocşi şi de aceea, orice abatere de la ortodoxie poate fi considerată ca şi o abandonare a patriotismului naţiunii. Prezenţa evanghelică în ţările ortodoxe creşte anual datorită faptului că sunt mulţi ortodocşi care se convertesc la evanghelici. Cu siguranţă, Duhul lui Dumnezeu şi proclamarea clară a Evangheliei este motivul principal pentru care oamenii se pocăiesc. Dar există totuşi câţiva factori religioşi şi sociologici care ne ajută să înţelegem de ce lumea evanghelică este atât de atrăgătoare pentru unii ortodocşi.
           Practicitatea religiei. Ortodocşii care vizitează bisericile evanghelice sunt uimiţi de modul în care credincioşii evanghelici iau în serios practicarea religiei lor. Venind dintr-o tradiţie creştină în care lipseşte o învăţătură clară despre trăirea vieţii de credinţă, ortodocşii sunt impresionaţi de seriozitatea evanghelicilor cu privire la creştinism. Predicile evanghelicilor sunt pline de învăţături practice. Bisericile evanghelice au cerinţe clare şi practice ce ţin de renunţare la obiceiuri (cum ar fi fumatul, băutura, dansul). Credinţa evanghelică este practică şi acesta este motivul care îi atrage pe mulţi ortodocşi.
           Imanenţa lui Dumnezeu. Ortodocşii care se convertesc la evanghelici sunt influenţaţi de accentul evanghelic pus pe imanenţa lui Dumnezeu. Evanghelicii Îi cântă lui Dumnezeu: „Doamne, Te iubesc.” Evanghelicii se roagă şi Îi vorbesc ca şi cum ar fi un prieten apropriat. Dumnezeu este „mai aproape” în cercurile evanghelice, decât în bisericile ortodoxe, El poate fi experimentat şi atins; Îl purtăm în inima noastră. Dumnezeul prezentat este Unul personal şi accesibil.
           Simplitatea şi spontaneitatea în închinare. Ortodocşii se bucură de închinarea evanghelicilor care este în mod cert mai simplă şi mai spontană decât cea oferită de liturghia ortodoxă. Această spontaneitate în rugăciune este diferită de rugăciunile scrise şi formale ale ortodocşilor. Închinarea evanghelică este mai „relevantă” în viaţa omului obişnuit fiindcă aceasta este uşor de înţeles.

Sunt mulţi alţi factori care îi determină pe unii ortodocşi să treacă la evanghelici (am condus un prieten la Domnul în urma unei discuţii în care el a înţeles pentru prima dată că mântuirea nu este prin fapte, ci prin credinţă). Având în vedere scurtimea acestei lucrări, nu putem analiza toate motivele pentru care ortodocşii se convertesc şi devin evanghelici.

Un fenomen interesant întâlnit în vestul Europei este că mulţi evanghelici (mai ales din ţările unde prezenţa evanghelică este prominentă) se convertesc la ortodocşi. (Un caz renumit este cel al lui Franky Schaeffer, fiul apologetului evanghelic Francis Schaeffer.)Există şi în cazul acestora o serie de factori care îi determină să urmeze o astfel de cale.
           Rădăcinile unei tradiţii. Bisericile evanghelice sunt autonome şi independente, chiar dacă fac parte dintr-o comunitate mai mare a bisericilor din aceeaşi confesiune. Datorită acestui fapt, multe biserici evanghelice au o istorie scurtă şi credincioşii privesc cu dispreţ istoria şi tradiţia acestora. Unii evanghelici au o foame pentru rădăcini mai adânci şi de aceea se bucură de tradiţiile înrădăcinate ale catolicilor sau ale ortodocşilor.
           Transcendenţa lui Dumnezeu. Unii credincioşi se satură de încercările evanghelicilor de a fi „relevanţi” şi sunt înfometaţi după sentimentul de transcendenţă a lui Dumnezeu. Bisericile evanghelice care merg la o extremă în ceea ce priveşte „imanenţa lui Dumnezeu” îi împing pe unii în braţele ortodocşilor, unde aceştia găsesc un Dumnezeu distant şi mare, total distinct şi diferit de creaturile Lui.
           Complexitatea şi misticismul în închinare. Prea multă simplitate şi spontaneitate în închinare îi influenţează pe unii evanghelici să caute o închinare mai complexă unde rămâne loc pentru mister. Aceştia se bucură de liturghiile complexe ale ortodocşilor, precum şi de icoanele şi lumânările care le creează un sentiment de mister în suflet.

Cu siguranţă, sunt mulţi alţi factori care îi determină pe unii evanghelici din vest să se convertească la ortodocşi. Această lucrare este prea scurtă pentru a intra în mai multe detalii şi cercetări cu privire la acest fenomen. Totuşi, putem observa aceste trăsături caracteristice exprimate de aceia care îşi schimbă confesiunea creştină.

written by Trevin Wax  © 2007 Kingdom People blog

5 Responses »

 

Seara învierii vineri, Apr 20 2007

În seara învierii, Domnul Isus Se arată ucenicilor şi le spune: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Toţi urmaşii Domnului Isus sunt trimişi de El în lume la fel cum El a fost trimis de Tată la Israel. Noi, cei care Îl urmăm pe Isus Cristos, suntem chemaţi să ducem mântuirea lui Dumnezeu până la marginile pământului. Domnul Isus a venit ca şi Mesia lui Israel, aducând mântuirea şi împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales. Acum, noi suntem chemaţi să luăm această mântuire şi să o declarăm între toate neamurile. Planul lui Dumnezeu a fost că mântuirea Lui să vină întotdeauna din Israel spre lume. Chiar şi legământul făcut între Dumnezeu şi Avraam a conţinut promisiunea că toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate prin sămânţa lui.

Mântuirea nu este ceva ce păstrăm numai pentru noi, un cadou de la Dumnezeu intenţionat numai pentru noi. Noi am fost aleşi nu numai pentru a experimenta harul lui Dumnezeu, ci şi pentru a lăsa ca harul Lui să se reverse din noi spre lumea în care trăim. Prea mulţi creştini privesc mântuirea ca fiind un simplu dar care trebuie preţuit, ceva pentru noi, când de fapt mântuirea trebuie să fie privită ca fiind de la noi. Creştinii au fost aleşi de Dumnezeu pentru a implementa mântuirea Lui în lumea căzută în care trăim. Dumnezeu L-a trimis pe Isus ca să aducă mântuire. Acum, Domnul ne trimite ca să proclamăm lucrarea Sa de pe cruce şi să ducem viaţa noii creaţii în toate părţile lumii.

O asemenea lucrare nu poate fi făcută cu propriile noastre puteri. Puterea pentru a împlini această chemare va veni de la Duhul Sfânt. Adam, primul om, a primit viaţa atunci când Dumnezeu a suflat în el suflarea vieţii. În seara învierii, Domnul le spune ucenicilor: „Primiţi Duhul Sfânt” şi suflă peste ei. Este suflarea noii creaţii, a noii vieţi. Aceşti ucenici formează începutul unei noi umanităţi, o comunitate formată din oameni care sunt născuţi din nou, care au primit suflarea vieţii noii creaţii, oameni care sunt o făptură nouă – transformaţi de Dumnezeu. Ca şi urmaşii Domnului, suntem chemaţi să fim o mireasmă a puterii învierii lui Dumnezeu, aducând mântuirea Sa şi viaţa noii creaţii în această lume în care suntem aşezaţi.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

Leave a Response »

 

Noua creaţie a lui Dumnezeu miercuri, Apr 18 2007

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.”

Cu aceste cuvinte, scriitorul cărţii Geneza ne pregăteşte pentru ceea ce urmează – relatarea modului în care Dumnezeu a creat lumea. În acele momente, înainte ca să fie rostite acele cuvinte creatoare: „Să fie lumină!” scriitorul ne pictează imaginea pământului pustiu, gol, întunecos. Cu alte cuvinte, era un haos. Însă în acel haos şi confuzie, Duhul lui Dumnezeu a fost prezent, mişcându-se deasupra apelor. Începutul creaţiei lumii noastre este descris ca fiind într-un loc pustiu, gol, întunecos – într-un haos. Totuşi, ceea ce urmează este prima zi a creaţiei.

„În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric.” Apostolul Ioan scrie evanghelia cu scopul de a fi o relatare a noii creaţii a lui Dumnezeu. Evanghelistul accentuază că ziua învierii a fost ziua dintâi a săptămânii. Şi în acele momentele, înainte să apară Isus Cristos, Lumina lumii, în acea dimineaţă întunecoasă – în mijlocul haosului care urmează când Maria descoperă mormântul gol – suntem pregătiţi pentru a auzi despre începutul noii creaţii a lui Dumnezeu. Într-adevăr, învierea marchează ziua dintâi a săptămânii. De fapt, este prima zi a noii creaţii a lui Dumnezeu.

În evanghelia după Ioan, descoperim relatarea modului în care Dumnezeu Şi-a recreat lumea, modul în care a trimis mântuirea pe pământ, şi pentru a face acest lucru, el ne spune că Dumnezeu, prin Cuvântul Isus Cristos, trimite Lumina în lumea noastră întunecoasă. În fiecare capitol din Ioan, Îl urmărim pe Domnul Isus şi putem vedea modul în care El transformă lumea din jurul Său. El schimbă creaţia veche, întunecoasă şi pângărită de păcat, de suferinţă, de boală şi ruşine şi aduce noua creaţie a lui Dumnezeu.

Vineri dimineaţa – ziua a şasea – ziua în care Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, Isus Cristos, omul adevărat, omul care Îl reflectă în mod desăvârşit pe Dumnezeu, omul care este tot ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru umanitate, stă în faţa oamenilor în curte şi Pilat declară „Iată omul!” Într-adevăr, Isus este omul care L-a descoperit pe Tatăl! Iată omul care va suferi pedeapsa pentru păcatele tuturor oamenilor! Iată omul care va învia la o nouă viaţă! Iată omul care aduce la viaţă noua creaţie a lui Dumnezeu.

Ziua a şaptea. Ziua în care Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa creatoare este totodată ziua în care Domnul zace în mormânt. Şi ce aduce ziua de duminică, ziua a opta? Dimineaţa învierii, prima zi a noii creaţii!

Când Maria Magdalena a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt şi că trupul Domnului a dispărut, aceasta s-a aşezat afară lângă mormânt şi a plâns. Ea s-a întors şi l-a văzut pe Isus stând acolo în picioare, dar nu ştia că este El. „Femeie”, i-a zis Domnul, „de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea a crezut că este grădinarul. Într-un sens Maria a avut dreptate. Ea se afla într-o grădină plină de mireasma vieţii de primăvară. La fel, şi creaţia originală a lui Dumnezeu a culminat într-o grădină, cu Adam ca şi grădinar – cel care trebuia să aibă grijă de Grădina Edenului. Acum, în ziua învierii, prima zi a noii creaţii, Maria priveşte la Isus Cel Înviat şi vede grădinarul. Da, este Isus – stăpânul grădinei şi mai mult, Domnul întregii lumi.

Adam a fost pus în grădină pentru a avea grijă de ea, să aducă roadă. Acum Domnul Isus, cel numit „al doilea Adam” stă în picioare într-o grădină şi îi vorbeşte blând Mariei. El ştie că ucenicilor Lui li se va da încredinţarea să răspândească mântuirea pe tot pământul – aducând roadele noii creaţii şi totodată, mireasma vieţii într-o lume care, în drumul său spre întuneric, tocmai a luat colţul spre lumină.

„Marie!” i-a zis Isus. Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte: „Rabuni!”, adică: „Învăţătorule!” Apoi Domnul i-a zis Mariei: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Domnul Isus îi spune Mariei că Tatăl Lui este şi Tatăl ucenicilor. Aici există ceva nou! Este ca şi cum Domnul ar spune: „Bine aţi venit într-o lume nouă în care Îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum Îl cunosc Eu.”

Datorită jertfei şi învierii lui Isus Cristos, putem să privim la Dumnezeu şi să spunem „Tatăl nostru, care eşti în ceruri!” Ioan spune că „tuturor celor ce l-au primit pe Isus, Dumnezeu le-a dat dreptul să se facă copiii lui Dumnezeu.” Avem dreptul de a ne numi „copiii lui Dumnezeu” datorită morţii şi învierii Domnului.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

One Response »

 

Cum Poţi Să Parcurgi Întreaga Scriptură Într-o Singură Oră? marţi, Apr 10 2007

În urmă cu câteva luni am avut o oportunitate unică de a mărturisi Evanghelia unei familii care nu a avut nici un fel de cunoaştere biblică. Aceştia m-au rugat să le împărtăşesc Evanghelia. Cum poţi să faci acest lucru având în vedere că persoana este străină de Evanghelie? La urma urmei, “Isus a murit pentru păcatele tale” nu are nici un sens dacă nu ştii cine este Isus, ce este păcatul şi de ce ar trebui să moară cineva. Astfel, în aproximativ o oră pe care o avusem la dispoziţie, am trecut împreună cu familia prin întreaga Naraţiune a Bibliei, începând cu Crearea lumii până la Noua Creaţie, atingând toate aspectele importante.Având în vedere cultura nostră care devine tot mai mult analfabetă biblic, metoda Naraţiunii evaghelistice va fi necesară.

Întrebarea mea pentru cititori este: Cum ai împărtăşi Evanghelia?

Ai la dispoziţie o oră pentru a împărtăşi perspectiva biblică asupra lumii. 

Care sunt istorisile pe care le-ai menţiona?
Care sunt părţile pe care le omiţi?
Care învăţături biblice trebuie abordate înainte de a ajunge la Isus?

One Response »

 

Vinerea Mare vineri, Apr 6 2007

Evanghelistul Ioan relatează modul în care Dumnezeu Şi-a recreat lumea, modul în care a trimis mântuirea pe pământ, şi pentru a face acest lucru, el ne spune că Dumnezeu, prin Cuvântul Isus Cristos, trimite Lumina în lumea noastră întunecoasă. În fiecare capitol din Ioan, Îl urmărim pe Domnul Isus şi putem vedea modul în care El transformă lumea din jurul Său. El schimbă creaţia veche, întunecoasă şi pângărită de păcat, de suferinţă, de boală şi ruşine şi aduce noua creaţie a lui Dumnezeu.

În joia mare, Îl urmăm pe Domnul Isus în grădina Ghetsimani, acel loc în care Domnul s-a rugat în agonie, ştiind ceea ce urmează să se întâmple. Isus Cristos, Cel care oglindeşte slava lui Dumnezeu, Dumnezeul întrupat, omul adevărat – este Cel care împlineşte scopurile lui Dumnezeu pentru omenire. El este Cel care aduce noua creaţie în lume prin jertfa Sa de pe cruce.

Acum, Îl vedem pe Domnul Isus într-o grădină. Am văzut deja că evanghelistul Ioan relatează modul în care Dumnezeu a lansat noua Sa creaţie în lume, făcând referiri şi dându-ne indicii care ne determină să mergem înapoi la primele capitole din Geneza, când Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Şi în Geneza, avem de-a face cu o grădină – Grădina Edenului. Acolo, Dumnezeu a venit în căutarea omului. Dar Adam, primul om, s-a ascuns pentru că el păcătuise înaintea lui Dumnezeu, mâncând din pomul nepermis.

Acum în evanghelia după Ioan, în loc ca Domnul să caute pe păcătos, păcătoşii vin în căutarea Domnului. Soldaţii romani vin cu făcliile aprinse ca să-l aresteze pe Fiul lui Dumnezeu. Oamenii vinovaţi îl caută pe omul nevinovat. Adam s-a ascuns când era căutat de Domnul. Însă acum când Domnul este căutat de oameni, El nu se ascunde. Răspunde clar: „Eu sunt.” Prin a spune: „Eu sunt,” Domnul rosteşte numele sfânt al lui Dumnezeu – Eu sunt cel ce sunt. Nu are nimic de ascuns. Nu a făcut nici un păcat. În grădina Ghetsimani, Lumina Lumii stă în faţă luminilor slabe ale soldaţilor. Domnul Se lasă găsit de oamenii păcătoşi pentru că urmează ca El să le facă posibilă răscumpărarea.

Vineri dimineaţa – ziua a şasea – este ziua în care Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemenarea Sa. Este ziua în care El l-a înzestrat pe om cu puterea şi chemarea de a îngriji pământul şi de a trăi în acord cu poruncile Lui. Adam şi Eva au căzut eşuând din a împlini dorinţa şi scopul lui Dumnezeu pentru ei. Păcatul a intrat în lume. Moartea a pătat creaţia desăvârşită a lui Dumnezeu. Şi pentru a răscumpăra şi a recrea lumea Sa bună, Dumnezeu Îşi trimite Fiul. Dumnezeul întrupat – sută la sută om şi sută la sută Dumnezeu.

În ziua a şasea, Dumnezeu a creat omul şi a spus că el era foarte bun. Omul a fost coroana creaţiei bune a lui Dumnezeu. Acum, tot în ziua a şasea – vineri – Isus Cristos, omul adevărat, omul care Îl reflectă în mod desăvârşit pe Dumnezeu, omul care este tot ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru umanitate, stă în faţa oamenilor în curte şi Pilat declară „Iată omul!” Pilat a spus mai mult decât credea că ştie. Da, într-adevăr, putem să privim la Domnul Isus în curtea lui Pilat şi să spunem: „Iată omul!” Acesta este omul care ne arată chipul lui Dumnezeu! Iată omul care L-a descoperit pe Tatăl! Iată omul care va suferi pedeapsa pentru păcatele tuturor oamenilor! Iată omul care va învia la o nouă viaţă! Iată omul care este Împăratul evreilor! Iată omul care aduce la viaţă noua creaţie a lui Dumnezeu.

Domnul Isus anunţase sosirea împărăţiei lui Dumnezeu. El ceruse ascultarea oamenilor. Îi învăţase pe ceilalţi cum să trăiască în acord cu voia lui Dumnezeu. Acum, în vinerea mare, a sosit ceasul în care El îşi va da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Şi în ziua aceea tristă din Ierusalim, Domnul a pus în practică învăţătura Sa pentru ca toată lumea să o poată vedea împlinindu-se.

„Nu vă împotriviţi celui ce vă face rău,” a spus Isus. „Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Pumnii soldaţilor romani au lovit faţa Domnului Isus, dar El nu s-a împotrivit. El nu a lovit înapoi. „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două,” a spus Isus. Domnul Isus şi-a purtat crucea din curtea lui Pilat până la dealul Golgota, mergând multe mile pe drumul acela stâncos pentru mine şi pentru tine. „Orişicui vrea să-ţi ia haina, lasă-i şi camaşa” le-a spus Domnul urmaşilor Săi pe munte. Acum, pe Calvar, jos, sub cruce, duşmanii Domnului îşi băteau joc de El, trăgând la sorţi pentru hainele Lui.

Şi în sfârşit, pe cruce, aproape de nerecunoscut, Domnul Isus a trăit încă o învăţătură de-a Lui. „Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc. Şi iertaţi-i.” Într-un act mişcător de dragoste divină, Domnul Isus s-a rugat pentru iertarea celor care Îl torturau. „Tată, iartă-i!” a spus El. Luca foloseşte un verb care implică faptul că Domnul Isus repeta această frază de nenumărate ori. Îndurând insultele dureroase şi scuipatul umilitor al soldaţilor romani… „Tată, iartă-i!” Fiind acuzat pe nedrept, auzind în curtea lui Caiafa tot felul de minciuni despre El, „Tată, iartă-i!” Supravieţuind tortura vicioasă a flagelei romane… „Tată, iartă-i!” Auzind la cruce batjocurile care s-au făcut pe seama lui.. „Tată, iartă-i!”

Aici Îl vedem pe Domnul Isus, trăind în totalitate mesajul Său de iertare. Chiar şi la sfârşitul vieţii, prin ultimele cuvinte pe care le-a rostit, din El a izbucnit un strigăt pentru iertarea lui Dumnezeu pentru alţii. Aceasta a fost proclamarea iertării care a evidenţiat compasiunea Lui puternică. Oare cum suntem noi în suferinţă? Oare inima noastră reflectă inima Mântuitorului nostru? Chiar şi în suferinţă, necaz, batjocură, trebuie să fim oameni care respiră iertarea spre ceilalţi din lume.

După proclamarea iertării, Domnul Isus a spus că Îi este sete. Pe parcursul lucrării Lui, El a adus noua creaţie a lui Dumnezeu, apa vie care izvorăşte din El spre ceilalţi. Vorbind cu femeia samariteancă, El a spus că poate oferi o apă care satisface setea omului. Apa vie oferită de El. Acum, pe cruce, Domnul Isus gustă din însetarea omului pentru ca omul să poată gusta apa vie. El ia locul nostru, luând pedeapsa noastră asupra Lui, murind în locul nostru, experimentând durerea noastră.

Ziua a şasea. În Geneza 1 este ziua în care Dumnezeu a creat omul. Ziua în care Omul adevărat, Isus Cristos, a înfruntat moartea pentru a ne răscumpăra. Urmează ziua a şaptea. Ziua în care Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa creatoare. În evanghelii, ziua a şaptea este sâmbăta tăcerii, ziua în care Domnul zace în mormânt. Este ziua de odihnă. Oare ce va aduce ziua de duminică, ziua a opta? Urmează dimineaţa învierii, prima zi a noii creaţii!

written by Trevin Wax  © 2007 Kingdom People blog

Leave a Response »

 

Construirea Unei Biblioteci De “Cărţi Vechi” miercuri, Apr 4 2007

Tocmai am terminat de citit un articol bun din revista “Christian History” (Istoria Creştină) despre importanţa cunoaşterii moştenirii creştine. Una dintre problemele abordate în acest articol se referă la “cărţile vechi” şi importanţa înţelegerii originii noastre precum şi a ceea ce s-a dezbătut şi studiat în trecut.  

Ca student la seminar care de curând intrat în lucrarea pastorală, aş dori să ştiu ce fel de “cărţi vechi” v-au inspirat, v-au învăţat sau au fost de mare folos orientativ atât pentru umblarea creştină, cât şi pentru cunoaşterea creştinismului. “Vechi” constă în a avea o listă limitată de cărţi ce au o vechime de peste 50 de ani.

Personal am deja o listă de cărţi care m-au influenţat profund de-a lungul timpului:

CONFESIUNI scrisă de către Sfântul Augustin – foarte posibil să fi fost prima autobiografie. Un amestec de rugăciune şi pelerinaj.

CREŞTINISMUL REDUS LA ESENŢE scrisă de C.S. Lewis – o carte la subiect, uşor de înţeles şi provocativă, în care sunt împrospătate adevăruri biblice vechi.

IMITATIO CHRISTI scrisă de Thomas a’Kempis – mari gânduri meditative referitoare la ceea ce înseamnă a trăi ca şi Isus.

TRĂIREA ÎN PREZENŢA LUI DUMNEZEU de Fr. Lawrence – o carte devoţională clasică.

Ce fel de cărţi îmi recomandaţi să mai adaug la această listă?

One Response »

 

Ferice de cei prigoniţi luni, Apr 2 2007

Am ajuns la ultima fericire din acest pasaj. În versetul 11, Domnul Isus începe să le vorbească direct ascultătorilor, când spune “Ferice de voi!” Versetul 10 conţine ultima dintre cele 8 fericiri. Pe când toate celelalte au fost ori atitudini, ori acţiuni, vedem că ultima fericire nu este ceva ce facem noi. Nu este o calitate pe care putem s-o căutăm.

“Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este împărăţia cerurilor.” Am ajuns la aceeaşi răsplată care a fost dată la început. “Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor.” Aceeaşi răsplată pentru două calităţi diferite. Prigonirea nu este o acţiune pe care noi o facem. Este o acţiune care ni se face nouă.

Domnul Isus i-a avertizat pe ucenicii că vor fi persecutaţi din pricina numelui Său. Evreii care au devenit urmaşii lui Cristos au fost mai târziu aruncaţi din sinagogile evreieşti şi au fost prigoniţi de imperiul roman. Au fost alungaţi de evreii care L-au respins pe Isus ca Mesia al lor şi s-au răspândit datorită numelui lui Isus Cristos.

În final, Domnul Isus face din nou o schimbare radicală! Cei care sunt aruncaţi din sinagogi sunt cei primiţi în împărăţia cerurilor. Domnul Isus îşi va apăra numele sfânt. Pe cei care suferă din pricina Lui îi aşteaptă o răsplată cerească!

Ne-am uitat la modul în care poţi să dovedeşti faptul că eşti un cetăţean în împărăţia lui Dumnezeu. Poţi dovedi cetăţenia ta prin atitudine: Să fii sărac în duh, să fii blând, să fii cu inima curată. Poţi dovedi cetăţenia ta prin acţiuni: să plângi, recunoscând neajutorarea ta înaintea lui Dumnezeu, să faci fapte miloase, să fii flămând şi însetat după neprihănirea lui Dumnezeu, să aduci pace între oameni. Toate acestea ne vor aduce la momentul în care vom fi prigoniţi pentru credinţă. Împărăţia omului nu îi acceptă pe oamenii care au loialitatea în altă parte!

Cărei împărăţii îi aparţii? Unde te afli? Dacă te uiţi peste lista de caracteristici şi vezi că acestea nu sunt reprezentative pentru viaţa ta, ar putea însemna că nu eşti un cetăţean al cerului. Dacă te uiţi peste această listă şi vezi că numai câteva te reprezintă, înseamnă că încă nu-ţi dovedeşti cum ar trebui cetăţenia.

Aş dori să închei această serie de emisiuni folosind cuvinte pe care le-a rostit Domnul Isus la terminarea predicii Lui de pe munte. “Pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare.”

Mă rog ca noi să fim cei care luăm aminte la cuvintele Domnului Isus şi totodată, să fim cetăţeni ai împărăţiei Lui. Amin.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

Leave a Response »

 

Ferice de cei împăciuitori sâmbătă, Mar 31 2007

Tema predicii de pe munte este “Cum să fii recunoscut ca şi cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu?” Domnul Isus, cu primele 8 fericiri, pune baza, fundaţia pentru toată predica de pe munte. El ne dă o listă care se bazează pe două aspecte foarte importante: atitudine şi acţiune. Oamenii împărăţiei sunt săraci în duh, blânzi, cu inimă curată. Oamenii împărăţiei fac acţiunea de a plânge, de fi însetaţi şi flămânzi după neprihănire şi de a face milostivire altora.

Acum Domnul aduce în vedere o altă acţiune: “Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu.” Această fericire poate fi înţeleasă mai bine dacă ştim puţin despre situaţia istorică în care Domnul Isus a spus aceste cuvinte. Evreii se aflau sub dominaţie romană, erau persecutaţi, nu aveau prea multe drepturi. Evreii aşteptau să vină un Mesia care să-i elibereze, să-i scapă din robia romanilor. Când Mesia cel mult aşteptat nu a apărut, când genul lor de Mesia aşteptat nu a adus victorie împotriva romanilor, mulţi evrei şi-au luat soarta în mâinile lor şi au luptat ei înşişi împotriva romanilor, chiar până la moarte.

Oamenii din vremea Domnului Isus aşteptau venirea unui Mesia care să pornească acea răscoală ce va aduce eliberarea de sub robia romană. Într-o vreme în care oamenii se aşteptau ca Domnul Isus (cel care s-a numit Mesia lor) să înceapă o răscoală, să lupte împotriva romanilor, să fie liderul lor victorios, în loc să vorbească de răscoală, Domnul Isus spune “Ferice de cei împăciuitori! Cei ce fac pace! Ei primesc zâmbetul lui Dumnezeu, nu cei care luptă împotriva romanilor.”

Domnul Isus spune că binecuvântarea lui Dumnezeu este peste cel care încearcă să aducă pace, fie între ţări, fie între oameni. Cei care aduc pace între naţiuni sau indivizi vor fi numiţi “fiii lui Dumnezeu.” Noi ne asemănăm cel mai mult cu Cristos atunci când lucrăm activ la pacea între oameni!

Dumnezeu ne cheamă să fim ca şi Domnul Isus şi să construim poduri. Este o acţiune care arată faptul că suntem cetăţeni în împărăţia Lui! Este greu pentru noi să fim dispuşi să construim poduri între oameni. Este greu pentru că nu vrem să ne sacrificăm starea în care ne aflăm, prietenia pe care o avem cu cele două persoane care se află în conflict. Ne gândim în felul următor: “Mă înţeleg bine cu fratele acela. Mă înţeleg bine şi cu celălalt. Nu este problema mea dacă au probleme între ei. De ce ar trebui să risc relaţia mea cu ei?” Domnul Isus ne cheamă să fim gata să ne sacrificăm, chiar dacă acest lucru înseamnă că trebuie să experimentăm şi noi puţină durere pentru a aduce împăcare.

Gândiţi-vă la sacrificiul pe care l-a făcut Domnul Isus ca să aducă pace între noi şi Dumnezeu! Isus Cristos a devenit podul mântuirii pentru noi. Crucea Lui este podul pe care putem să trecem spre Dumnezeu. La rândul nostru, noi trebuie să fim un pod între oamenii certaţi. Există un risc, un sacrificiu atunci când încercăm să construim poduri, însă trebuie să ne asumăm acest risc!

Acţiunea de a aduce pace între oameni este o acţiune făcută reciproc. Dumnezeu ne numeşte fiii Lui! Soluţia păcii se va întoarce şi vom fi numiţi fii de Dumnezeu. La fel cum Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ să aducă pacea între Dumnezeu şi oameni, la fel noi, ca şi fiii şi fiicele lui Dumnezeu, suntem chemaţi să aducem pace între alţii. Dumnezeu ne cheamă să fim oameni împăciuitori care sunt gata să-şi asume riscul de a construi poduri între ceilalţi oameni.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

Leave a Response »

 

Ferice de cei cu inima curată 2 joi, Mar 29 2007

Atunci când avem păcate în viaţa noastră, vederea noastră este întunecată. Nu putem vedea clar. Începem să vedem printr-o prismă falsă, una schimbătoare. Avem o perspectivă greşită, deformată a lucrurilor. Sunt oameni care au perspective greşite. Un om cinic care este obişnuit să mintă ca totul să iasă bine pune la îndoială ceea ce spun alţii – nu pentru că ceilalţi sunt cinici şi mincinoşi, ci pentru că acea persoană vede prin prisma lor cinică. Ei sunt cinici; aşadar se aşteaptă ca ceilalţi să fie la fel.

Gândiţi-vă de asemenea la o persoană care face un bine, dar care face binele pentru interesele ei personale. Nu face acel bine dintr-o inima curată, ci pentru că vrea să obţină ceva. Ce va crede dacă vine un alt om la acea persoană ca să-i facă un cadou? Imediat, persoana aceea va începe să se gândească: “Ce vrea acesta de la mine? Ce vrea să obţină?” chiar dacă omul care i-a făcut cadou a dăruit dintr-o inimă curată. Observaţi perspectiva? Ai ochelari greşiţi şi începi să vezi totul printr-o prismă necurată. Pui la îndoială cuvântul altora. Începi să-i vezi pe toţi ceilalţi ca şi cum ei ar fi exact ca şi tine. Necurat!

Dacă dorim să avem o inimă curată, trebuie să trăim altfel. În loc să căutăm repede să găsim păcatele şi problemele din vieţile altora, trebuie să ne gândim la tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, curat, vrednic de iubit, vrednic de primit, orice faptă BUNĂ! Aceea să ne însufleţească!

Din nefericire, noi suntem obişnuiţi să facem tocmai invers. Când ne uităm la fraţii noştri în Cristos, ne gândim la tot ce este fals, tot ce este greşit, tot ce este murdar, tot ce este imposibil de suportat, tot ce este vrednic de confruntat, orice faptă rea – aceste lucruri ne însufleţesc!

Cei cu inima curată trebuie să fie altfel, trebuie să privească altfel lucrurile. Au alţi ochelari. Nu caută răul în oameni. Lumea îi numeşte pe cei cu inima curată ca fiind oameni “naivi,” “fără minte”, “orbi” pentru că ei nu se concentrează asupra răului din ceilalţi, ci asupra binelui din aceştia.

Domnul Isus însă face o schimbare radicală. El declară că cei curaţi care sunt batjocuriţi pentru că par să fie orbi faţă de greşelile altora vor fi singurii care Îl vor vedea pe Dumnezeu! Cinicii, corupţii, cei cu inima murdară, aceia care caută să vadă greşelile şi vina altora vor fi orbiţi. Nu vor putea să-L vadă pe Dumnezeu. Este o inversare radicală. Atitudinea de curăţire duce la acţiunea de a-L vedea pe Dumnezeu.

Domnul Isus ne îndeamnă să fim cu inima curată! Să lăsăm cinismul, batjocura, corupţia care vin împreună cu “experienţa lumească”! Domnul ne spune că dacă vrem să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fim ca şi copiii mici. Să fim acei oameni care privesc dincolo de greşelile altora şi care caută ceea ce este bine. Un copil nu caută răul în părinţii lui. Are ochi inocenţi. La fel trebuie să fim şi noi.

Dumnezeu nu vrea ca noi să nu judecăm lucrurile. Este important să avem discernământ. Vom vedea păcatul în vieţile altora, însă nu trebuie să fim poliţiştii lui Dumnezeu, să fim cei care caută greşeli în toţi ceilalţi. Dacă nu poţi să-L vezi pe Cristos în fraţii tăi, caută să-i vezi pe fraţii tăi în Cristos! Aşa ne vede Dumnezeu – curăţiţi prin sângele Fiului Său. Mă rog ca Domnul să ne dea o inimă nouă şi un duh statornic!

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

Leave a Response »

 

Ferice de cei cu inima curată 1 marţi, Mar 27 2007

Domnul Isus schimbă radical toate aşteptările oamenilor. El întoarce înţelepciunea lumească pe dos. Mântuitorul nostru are o învăţătură plină de surprize. Nu trebuie să citim mult din evanghelii pentru a vedea modul în care Domnul Isu îi uimeşte pe oameni cu învăţătura Lui, cum îi înfurie pe oameni prin acţiunile Lui, cum îi surprinde pe oameni prin pildele Lui.

Un exemplu clasic al surprizelor pe care Domnul ni le oferă prin pilde este în pilda bunului samaritean. Un om este tâlhărit şi bătut, aproape ucis. Un preot şi un levit trec pe lângă el şi nu îl ajută cu nimic. Apoi apare un samaritean care are grijă de evreul căzut. Suntem atât de familiarizaţi cu această pildă încât nu realizăm şocul provocat de această pildă a Domnului Isus când a fost spusă prima dată. Evreii care Îl ascultau pe Domnul Isus s-ar fi aşteptat ca oricine să fie eroul pildei, însă nu un samaritean! Samaritenii au fost urâţi de evrei. Evreii nu aveau de a face cu ei; şi nici invers. Faptul că Domnul Isus îl pune pe un samaritean ca şi eroul povestirii este un lucru şocant pentru ascultători. Omul care a întrebat “Cine este aproapele meu?” află că şi Samariteanul este aproapele lui.

De multe ori Domnul Isus are o învăţătură grea pentru oameni. Grea pentru oamenii de atunci, grea şi pentru noi astăzi. El doreşte să ne trezească şi să ne arate ce înseamnă să fi un adevăratul Său urmaş. Ne uităm la ceea ce înseamnă să fii un cetăţean în împărăţia lui Dumnezeu. Domnul Isus face un contrast extraordinar de puternic între împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu. Tot ceea ce ai crede că înseamnă adevărata măreţie, putere, importanţă aici pe pământ, Domnul Isus respinge şi în schimb, El înalţă anumite caracteristici ce nu ne vin în mod natural, calităţi grele de împlinit. El spune că oamenii împărăţiei lui sunt săraci în duh, oameni care plâng, oameni blânzi, flămânzi şi însetaţi după neprihănire, oameni milostivi.

Haideţi să ne uităm la următoarea fericire. “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Atitudinea de curăţire a inimii. Cetăţenii din împărăţia lui Dumnezeu au inima curată. Ce înseamnă să ai o astfel de inimă? Mulţi cred că definiţia se rezumă numai la moralitate, la cei care sunt puri din punct de vedere moral, cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu. Cei care nu păcătuiesc la nivelul minţii. Cred că şi aceste aspecte sunt cuprinse în această fericire, însă Domnul Isus nu a spus aici “ferice de cei cu mintea curată”. El vorbeşte despre inima omului.

Inima este partea cea mai importantă a trupului. Fără inimă, n-ar merge nici o altă parte a trupului. Cred că Domnul Isus vrea să ne dăm seama că puritatea, această curăţire trebuie să fie o caracteristică a întregului corp. Nu în mod fizic, ci în sens spiritual. A fi cu inima curată înseamnă a avea o perspectivă corectă, dumnezeiască asupra vieţii. Cei cu inima curată au o perspectivă cu totul diferită asupra vieţii. Pavel a scris în Tit 1:15 că “Totul este curat pentru cei curaţi.” A fi curat este ca şi cum ai avea o altă pereche de ochelari prin care vezi lucrurile aşa cum doreşte Dumnezeu.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

Leave a Response »

 

Ferice de cei milostivi 2 (o pildă) duminică, Mar 25 2007

A fost o dată un om care era căsătorit şi avea doi copii. Omul acesta îşi pierde slujba şi ajung toţi patru pe stradă. Nu au pe nimeni şi el nu-şi poate găsi nici un loc de muncă. După ce toţi patru ajung pe stradă, el nu mai are haine frumoase. Este respins în fiecare loc în care merge să găsească un loc de muncă. Nimeni nu-l angajează.

După două luni pe stradă, această familie ajunge la o fundaţie pentru oameni săraci. O femeie mai în vârstă deschide uşa fundaţiei şi îi spune: “Hai înăuntru! Vă ajutăm cu tot ce putem!” Credincioşii care lucrează la fundaţie arată milă faţă de familia omului, le dau de mâncare, le oferă un loc temporar în care să stea. Îi dau omului un costum nou ca să poată merge să găsească o slujbă.

Două săptămâni mai târziu, omul găseşte un loc de muncă. Până la urmă, ajunge să fie şeful magazinului în care lucrează şi desigur, familia are acum bani să-şi cumpere un apartament. Copiii cresc bine şi merg la facultate. În această familie merge foarte bine. De fapt, ajung să fie printre cei mai bogaţi oameni din ţară. Stau într-o casă nemaipomenită.

Au trecut 15 ani de când au fost pe stradă. Într-o zi, vine o femeie bătrână la uşa la el. Ea este de la aceeaşi fundaţie care a ajutat familia lui. Ea vine şi spune care este situaţia. Fundaţia nu mai are fonduri. Va trebui să se închide în curând dacă nu vor primi ajutor de la un sponsor.

Omul acela se gândeşte la acele momente în care a fost ajutat de fundaţie, cum oamenii de acolo i-au oferit mâncare, un acoperiş, haine noi. Cum i-au dat o şansă! Şansa de a ajunge bogat. Dar omul răspunde femeii prin a-i trânti uşa în faţă şi a-i spune să plece, să dispară… să nu mai audă de aşa ceva.

O astfel de întâmplare ne îngrozeşte. Simţământul dreptăţii noastre este ofensat. Ne gândim la ceea ce ar merita să primească acel om. Suntem îngroziţi şi supăraţi când auzim despre un asftel de om. Oare nu este posibil ca Dumnezeu să se uite la noi, şi la fel cum Natan i-a spus lui David, Dumnezeu să ne spună: “Tu eşti omul acesta!”?

După ce Dumnezeu ne-a arătat mila şi harul Lui măreţ, după ce ne-a mântuit fără să avem vreun merit, după ce ne-a binecuvântat cu un loc de muncă, după ce ne-a binecuvântat cu un acoperiş, un loc în care să stăm, după ce ne-a pregătit un loc în cer – o casă nemaipomenită care este pe numele nostru, după ce El a rămas răbdător faţă de noi după atâte greşeli… După ce Dumnezeu a făcut toate acestea pentru noi, închidem uşa inimii noastre faţă de alţii care au nevoie de milă.

Nu crezi că Dumnezeu ar vrea să strige în momentele acelea? Vedeţi inima lui întristată. Dacă eşti un cetăţean în împărăţia lui Dumnezeu, nu poţi decât să fii milostiv! “Ferice de cei milostivi, căci EI vor avea parte de milă!” “Ferice de cei care iartă oamenilor greşelile lor, căci şi Tatăl lor ceresc le va ierta greşelile lor.”

Mă rog Domnului să ne dea pasiunea de a acţiona cu milă faţă de ceilalţi din jurul nostru. Mă rog ca să ne putem ruga cu-adevărat rugăciunea Tatăl nostru. “Şi ne iartă nouă greşelilor noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Fie ca mila lui Dumnezeu să se revarse din noi spre vieţile altora.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

Leave a Response »

 

Ferice de cei milostivi 1 vineri, Mar 23 2007

Domnul Isus ne arată în predica de pe munte care trebuie să fie eticheta cetăţeniei în împărăţia lui Dumnezeu. Care sunt acele caracteristici reprezentative ale oamenilor care fac parte din poporul sfânt? El ne spune că oamenii din împărăţia Lui sunt săraci în duh, oameni care plâng, oameni blânzi, flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Apoi Domnul spune: “Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Această calitate este de fapt o acţiune pentru că nu poţi fi milos, dacă nu faci milostivire. Dacă nu îţi ierţi fratele, dacă nu ai milă de ceilalţi oameni în nevoie, dacă nu faci ceva prin care să-ţi demonstrezi calitatea de a fi milostiv, se ridică întrebarea dacă eşti cu adevărat sau nu milostiv. Milostivirea este o acţiune, nu doar un sentiment.

Una dintre învăţăturile cele mai des întâlnite ale Domnului Isus în evanghelii este că Dumnezeu ne va trata pe noi după modul în care noi i-am tratat pe alţii. Cei milostivi vor avea parte de milă. Cei care iartă, vor fi iertaţi. Cei care îi judecă pe alţii vor fi judecaţi mai aspru. Cu cât te porţi mai dur cu fratele tău, cu atât va fi Dumnezeu dur cu tine. Cred că Regula de aur ar putea fi revizuită în aşa fel încât să cuprindă şi învăţăturile acestea ale Domnului Isus: Tot ce voiţi să vă facă vouă Dumnezeu, faceţi-le voi oamenilor.

Această învăţătură aduce groază în mulţi oameni. Când ne gândim la acele momente în care nu am fost iertători, în care am fost foarte aspri cu ceilalţi, în care nu am avut milă faţă de alţii – cerem mila şi îndurarea lui Dumnezeu peste noi. Un creştin nemilos este un paradox înaintea lui Dumnezeu! După ce noi am primit mila Lui, harul Lui nemeritat, practic noi Îl insultăm pe Dumnezeu când ne întoarcem spatele şi refuzăm să arătăm milă şi har faţă de alţii. La fel cum Dumnezeu a avut milă faţă de noi, El se aşteaptă ca şi noi să avem milă faţă de alţii.

Domnul Isus face o schimbare radicală. El spune clar: Cei care fac acţiunea de a arăta milă faţă de alţii vor primi o acţiune făcută reciproc. Vor primi şi ei milă! Mila lui Dumnezeu! Modul în care arătăm noi milă faţă de alţii, chiar şi faţă de cei ce nu merită milă – aceasta este o acţiune care dovedeşte că suntem cetăţeni în împărăţia lui Dumnezeu!

Mulţi creştini văd în acest verset o problemă teologică. Aceasta pare să implice faptul că mântuirea noastră ar depinde de faptele bune, fiindcă Domnul Isus spune mai târziu în predica de pe munte că dacă nu-i iertăm pe alţii nici noi nu vom fi iertaţi. Nu cred că Domnul Isus ne spune că suntem mântuiţi datorită iertării pe care o avem faţă de ceilalţi, însă este foarte clar faptul că: dacă nu iertăm, înseamnă că nu am fost mântuiţi. În zadar faci operaţie pentru a debloca artera care merge la inimă dacă artera care iese din inimă este blocată. Tot vei face infart! În zadar te urci într-un copac dacă tai creanga de sub picioarele tale. În zadar încerci să îţi ţii respiraţia, să inspiri fără ca niciodată să expiri. Tot vei muri! Nu putem primi iertarea lui Dumnezeu dacă nu suntem un vas prin care curge iertarea spre ceilalţi. A nu îi ierta pe alţii este ca şi cum am spune: „Eu nu sunt iertat!” Nu poţi fi un adevărat membru în împărăţia lui Dumnezeu fără să fi iertător!

Când Domnul Isus vorbeşte despre importanţa de a arăta milă faţă de alţii, el nu se referă numai la iertarea pentru păcatele personale făcute împotriva noastră. Cuvântul în original este „datorii”. Este vorba şi despre datoriile economice, sociale. Nu înseamnă doar să ierţi persoana care ţi-a făcut un rău. Înseamnă să fim gata să iertăm datoriile altora – oricare ar fi acestea. Oamenii împărăţiei sunt oameni milostivi. Oamenii împărăţiei iartă după cum au fost iertaţi. Oamenii împărăţiei binecuvintează după cum au fost binecuvântaţi.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

Leave a Response »

 

Ferice de cei flămânzi şi neînsetaţi după neprihănire 2 miercuri, Mar 21 2007

Există încă un lucru important cu privire la această vorbă a Domnului Isus. În limba originală, cuvântul pentru “neprihănire” este de multe ori tradus “justiţie” sau “dreptate”. Cred că Domnul a vrut să cuprindă ambele sensuri cu această vorbă. “Ferice de cei care sunt flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi.”

Trăim într-o lume în care nedreptatea de multe ori pare să biruie. Vedem corupţie în societate, nedreptăţi făcute copiilor noştri şi uneori care ne sunt făcute nouă. Unii credincioşi trebuie să suporte batjocura vecinilor care nu aparţin credinţei creştine. Alţii sunt înşelaţi sau minţiţi de oameni care caută numai să profite de ei. Sunt mulţi oameni care experimentează nedreptăţi din partea altora. Mă gândesc la oamenii care au suferit sub dictaturi în ţări comuniste sau islamice, la cei care au fost înşelaţi, poate chiar de membrii din familie. Sunt oameni care astăzi mor pentru credinţa lor în Dumnezeu. Şi noi, ca şi credincioşi, când ne uităm la astfel de întâmplări în lumea noastră, ar trebui să ţâşnească din noi un strigăt către Dumnezeu pentru dreptate! Să ne alăturăm oamenilor care astăzi strigă către Dumnezeu după dreptate – oamenilor flămânzi pentru aceasta!

Domnul Isus promite că aceştia vor fi săturaţi! Există un Judecător care într-o zi va face dreptate! Cei care astăzi sunt înşelători vor fi înşelaţi! Cei care astăzi suferă în mâinile altora, vor fi săturaţi de dreptatea lui Dumnezeu! Promisiunile lui Dumnezeu vor fi împlinite în totalitate. Lumea noastră are nevoie să fie îndreptăţită de Dumnezeu şi tocmai această dreptate este promisă de Dumnezeu atunci când va reveni Împăratul nostru, Isus Cristos şi vom trăi cu El în veci de veci pe un pământ nou şi un cer nou. Acestei lumi i se va face dreptate.

În vremea apostolilor, mulţi cetăţeni romani locuiau în oraşe care se aflau în afara imperiului. Fiindcă aceşti romani au fost străini şi călători în oraşele respective, oamenii din acele cetăţi au început să-i prigonească şi să îi treacă prin suferinţă. Cetăţenii străini sufereau nedreptăţi din partea oraşenilor şi aceştia cereau ajutor din partea împăratului lor. Nedreptatea a continuat până în ziua în care o trâmbiţă puternică a început să sune. Dintr-o dată, acei oameni prigoniţi ştiau că a sosit momentul revenirii regelui lor şi în câteva clipe, toţi alergeau până la intrarea în cetate pentru a-şi întâlni împăratul, venind cu soldaţii să facă dreptate în numele cetăţenilor lui. Cu bucurie, oamenii prigoniţi îl însoţeau pe împărat în cetate, aşteptând să se facă dreptate în numele lor.

Credincioşii de astăzi seamănă cu acei cetăţeni romani. Trăim într-o lume în care suntem străini şi călători. Uneori înfruntăm prigoană, suferinţă, nedreptăţi din partea oamenilor care nu aparţin împărăţiei lui Dumnezeu. Chemăm ajutorul împăratului nostru.

Nedreptatea continuă să crească, însă ştim că într-o zi, va răsuna o trâmbiţa puternică. Dintr-o dată, noi, cei credincioşi prigoniţi, vom şti că a sosit momentul revenirii regelui nostru. Într-o clipeală de ochi, vom fi schimbaţi, Îl vom întâlni pe Împăratul Isus pe nori, venind să facă dreptate în numele urmaşilor Lui. Cu bucurie, noi credincioşii Îl vom însoţi pe Împăratul nostru pe pământ, venind să facă dreptate şi să judece lumea.

Cu adevărat putem afirma că „ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.” Vom gusta din dreptatea lui Dumnezeu pentru toată veşnicia.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

One Response »

 

Ferice de cei flămânzi şi neînsetaţi după neprihănire 1 luni, Mar 19 2007

Învăţătura Domnului Isus Cristos poate fi considerată o învăţătură grea – nu neapărat greu de înţeles, ci greu de împlinit. Mark Twain, un scriitor american a spus că “nu mă tulbură când nu înţeleg ce vrea să spună Isus, mă tulbură atunci când înţeleg!” De asemenea această listă de fericiri cu care începe predica Domnului Isus de pe munte nu este aşa de greu de înţeles, însă nu este deloc uşor să împlinim cerinţele Domnului.

Domnul Isus ne arată în predica de pe munte care trebuie să fie eticheta cetăţeniei în împărăţia lui Dumnezeu. Care sunt acele caracteristici reprezentative ale oamenilor care fac parte din poporul sfânt?

Cetăţenii împărăţiei sunt “săraci în duh.” Sunt goliţi de sine, de mândrie. Sunt smeriţi şi gata să pună interesele altora înaintea intereselor lor.

De asemenea, cetăţenii împărăţiei lui Dumnezeu ar trebui să plângă. Când Dumnezeu te duce la punctul în care nu mai poţi să te bazezi pe propriile tale puteri, nu ai decât să-ţi recunoşti starea neajutorată în faţa lui Dumnezeu prin a ajunge în lacrimi. Lacrimile sunt semnul slăbiciunii umane, dar Dumnezeu Îşi promite mângâierea şi binecuvântarea pentru cei ce plâng.

După acţiunea de a plânge, Domnul Isus se întoarce la atitudini prin a spune “ferice de cei blânzi.” Domnul îi înalţă pe cei smeriţi. Pământul va fi moştenit de oameni blânzi. Oameni care au putere înfrânată.

Acum ne uităm la acţiunea cetăţenilor din împărăţia lui Dumnezeu de a fi flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Oameni care sunt pasionaţi de relaţia lor cu Dumnezeu, care vor cu orice preţ să trăiască sfânt. Domnul spune că aceştia vor fi săturaţi. “Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.”

Toţi oamenii sunt flămânzi şi însetaţi după ceva. Unii sunt flămânzi după mai mulţi bani. Alţii vor să se realizeze într-un mod sau altul. Mulţi sunt însetaţi după laudele oamenilor. Adesea neprihănirea se găseşte la sfârşitul listei de calităţi pe care oamenii le caută.
 Însetarea inimii pentru satisfacţie ne împinge să încercăm să găsim împlinire în alte lucruri. Mulţi ajung la băutură. Unii trăiesc în imoralitate. Alţii sunt consumaţi de locul de muncă şi de ridicarea statului lor social. Unii oameni care sunt credincioşi caută mai mult să fie văzuţi ca neprihăniţi înaintea altora în loc să fie cu-adevărat neprihăniţi. Dar nici unul din aceste lucruri nu aduce acea fericire veşnică.

În timp ce noi căutăm în zadar împlinire în apa poluată din izvoarele noastre, Domnul Isus ne aşteaptă la fântână cu apa vie, sperând că vom gusta apa oferită de El. El ne spune să facem schimb: să-i dăm pâinea mucegăită a lumii ca să-L primim pe El – Pâinea Vieţii. Cei care sunt flămânzi şi însetaţi după neprihănire sunt cei mai pasionanţi după Dumnezeu, după o viaţă sfântă, închinată Lui.

Domnul Isus face o schimbare radicală. Cei care sunt flămânzi după neprihănire vor fi săturaţi. Cei care sunt săturaţi de plăcerile acestei lumi vor ajunge înfometaţi. Acţiunea de a căuta neprihănirea lui Dumnezeu va rezulta într-o acţiune făcută reciproc.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

2 Responses »

 

Ferice de cei blânzi sâmbătă, Mar 17 2007

Caracteristicile cetăţenilor din împărăţia lui Dumnezeu pot fi explicate în termeni de atitudine şi acţiune. Credincioşii vor fi săraci în duh, vor avea acea atitudine smerită cerută de Dumnezeu. Ei vor plânge, vor face acţiunea aceea care arată că sunt dependenţi numai de Dumnezeu. În continuare, Domnul Isus ne arată o altă atitudine. Blândeţea. “Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.”

Cu toţii cunoaştem oameni blânzi, oameni despre care am spune că sunt “la locul lor”, “smeriţi”. Oamenii care se comportă uşor cu alţii. Sunt sensibili. Nu ar răni, nu ar jigni niciodată pe nimeni.

Din nou, vedem contrastul între împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu. Cetăţenii împărăţiei lumii trebuie să se lupte, să se macine, să fie cei mai duri şi tari dacă vor să se realizeze. Dumnezeu însă vede lumea noastră dintr-o altă perspectivă. În împărăţia Lui, cei blânzi primesc zâmbetul Lui. A fi blând şi smerit nu prea aduce lauda oamenilor. Cu cât pui pe alţii înaintea ta, cu atât alţii vor profita după tine. S-ar putea ca unii să admire un om blând, însă chiar acei oameni nu s-ar schimba să fie şi ei blânzi pentru că nu vor să apară ca fiind slabi.

Tocmai lucrul acesta încearcă să facă Diavolul. El vrea ca noi să înţelegem că “a fi blând” înseamnă de fapt “a fi slab”, când nu este adevărat. Domnul Isus a fost blând, însă la un moment dat, i-a alungat pe oamenii din templu cu un bici! Dumnezeu nu vrea ca cetăţenii din împărăţia Lui să fie slabi, fricoşi, şi tăcuţi – oameni care n-ar avea niciodată curajul să se ridice împotriva răului în apărarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta nu este blândeţe. Poţi fi blând şi în acelaşi timp să fii tare.

“Blândeţea” poate fi definită ca fiind “putere înfrânată.” Modul în care ne folosim puterea determină ce fel de blândeţe avem. Puterea noastră vine de la Dumnezeu. Nu este o putere deşartă pe care o folosim pentru a fi autoritari. Nu o folosim pentru a căpăta ceea ce dorim noi. Putem fi tari în credinţă, şi totuşi, blânzi în modul de abordare al puterii noastre.

Domnul Isus din nou face o schimbare radicală. Cei care sunt blânzi, cei care îi pun pe alţii înaintea lor, cei care renunţă la sine, cei care nu sunt duri, nu capătă poziţiile mari în împărăţia lumii – aceştia vor moşteni pământul în viitor. Atitudinea lor de blândeţe va duce la acţiunea de moştenire! Cei care pierd în împărăţia lumii vor fi câştigători în împărăţia lui Dumnezeu! Mă rog Domnului să ne dea această blândeţe binecuvântată. Să avem o putere înfrânată şi folosită aşa cum doreşte El.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

Leave a Response »

 

Ferice de cei ce plâng joi, Mar 15 2007

Domnul Isus ne arată în predica de pe munte care trebuie să fie eticheta cetăţeniei în împărăţia lui Dumnezeu. Care sunt acele caracteristici reprezentative ale oamenilor care fac parte din poporul sfânt? Domnul Isus, cu primele 8 fericiri, pune baza, fundaţia pentru toată predica de pe munte. Am văzut data trecută că cetăţenii împărăţiei lui Dumnezeu sunt săraci în duh. După ce Domnul Isus a întors înţelepciunea lumească pe dos prin a proclama că cei săraci în duh au împărăţia lui Dumnezeu, a continuat să-i provoace pe oamenii de acolo prin a insista că cei care plâng primesc mângâierea lui Dumnezeu.

Atitudinea pe care o avem când suntem săraci în duh ne duce la o acţiune pe care o îndeplinim. Când Dumnezeu ne aduce la punctul în care nu mai putem să ne bazăm pe propriile noastre puteri, nu ne rămâne decât să recunoaştem starea neajutorată în faţă lui Dumnezeu prin a ajunge în lacrimi. Domnul Isus ne avertizează de multe ori în evanghelii că suferinţa face parte din viaţa ucenicului. Însă cu această vorbă “ferice de cei ce plâng”, Domnul Isus merge şi mai departe – la a-i felicita pe cei care plâng.

Oamenii din jurul nostru, chiar şi credincioşii din biserică, cred că a trece prin suferinţă, sau a plânge este un semn al slăbiciunii. Oamenii pe care îi admirăm sunt cei care trec prin suferinţe grele şi nu au nici o lacrimă. Reuşesc să treacă prin greutăţi fără a arăta că au parte de durere. Oamenii aceştia care par să fie mari şi tari ridică un zid, un scut faţă de ceilalţi oameni şi nu lasă ca ceva să pătrundă în ei. Ei sunt stăpâni peste situaţie. În limba engleză, există o expresie care exprimă bine cum sunt aceşti oameni. Despre astfel de oameni, se spune că au piele groasă! Cu alte cuvinte, poţi să dai în ei, dar ei nu îţi vor arăta niciodată că îi doare.

Domnul Isus nu îi admiră pe oamenii de genul acesta. El spune că cei care primesc zâmbetul lui Dumnezeu, cei care fac acţiunea potrivit cetăţenilor din împărăţia lui Dumnezeu, aceştia sunt cei ce plâng. Cei care renunţă la jocul de a apare tare şi stăpân peste situaţia respectivă. Cei care lasă ca doliul să le inunde inima. Acel moment care pare să fie o slăbiciune umană este de fapt momentul în care mângâierea dulce a lui Dumnezeu este eliberată de sus. Acea mângâiere cerească este binecuvântare pentru cei ce plâng.

De multe ori avem tendinţa să fugim de oameni care suferă. Parcă nu vrem să fim deranjaţi în a avea parte de suferinţele altora. Uneori ni se pare că e prea greu. Va trebui să ieşim din comoditatea noastră. Nu vrem să fim noi o mângâiere pentru alţii pentru că ne este teamă de posibilitatea de a experimenta şi noi puţină durere. Unii oameni sunt în stare să se roage pentru alţii, să ajute în alte moduri pe alţii, numai să nu îi mângâie, fiindcă uneori este greu să găsească acele cuvinte potrivite de mângâiere.

Domnul Isus, prin această fericire, produce o schimbare radicală. Deşi toţi pot să fugă de cel care este în încercare, Dumnezeu rămâne lângă cel ce plânge. El rămâne acolo aproape, oferind mângâiere ca nimeni altul. Schimbarea radicală se vede de asemenea prin faptul că cei care îşi recunosc neputinţa – aceia vor fi întăriţi! Cei care fac acţiunea de a plânge, vor primi o acţiune făcută reciproc – vor fi mângâiaţi de Dumnezeu.

Care este problema din viaţa ta care te-ar face să plângi, însă nu vrei să laşi ca lacrimile să curgă pe obraz? Ce răni ai din trecut care rămân deschise şi nerezolvate? Care este încercarea prin care treci şi despre care nu spui nimănui, peste care vrei să pari stăpân? Cuvântul lui Dumnezeu spune: “Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.” Lasă lacrimile să vină. Renunţă la acea încercare de a apare în control, stăpân peste situaţie. Poate că Dumnezeu încearcă să te golească – să poţi fi şi sărac în duh. Lasă-L pe El să lucreze. Recunoaşte-ţi neputinţa şi plângi înaintea Lui. Numai atunci va veni mângâierea Lui.

written by Trevin Wax. © 2007 Kingdom People Blog

Leave a Response »